Coordonate geografice

Traseele comerciale care se intersectau la Stefanesti

Amanunte de istorie militara

Starea orasului în secolul al XVII-lea

Surse evreiesti privitoare la Stefanesti

Contextul socio-economic al colonizarilor evreiesti în Moldova în secolele XVI-XVII

Stefanestiul în secolele XVIII-XIX

Secolul XX

Orasul si locuitorii sai

Arta Stefanesti

Coordonate geografice

Geografic, localitatea Stefanesti se situeaza în partea de est a actualului judet Botosani, întinzîndu-se pe vaile Prutului si Baseului. Istoria localitatii a fost marcata de un important numar de invazii, în care a fost distrusa, doar pentru a fi apoi reconstruita. Ultima astfel de distrugere, precedata de evacuarea populatiei evreiesti de catre autoritatile române, a avut loc în timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. Se pare ca istoria nu putea sa ofere un loc mai bun unei comunitati evreiesti. Aceasta comunitate stefanestiana a ajuns, într-un fel, sa simbolizeze în mod paradigmatic conditia evreului. Nu ne este foarte clar momentul în care Stefanestiul a devenit oras. Cert este ca polonezul Jan Dlugosz (1415-1480), unul dintre primii care au atestat existenta localitatii, în cronica sa Annales seu cronicae incliti regni Polniae , vorbeste despre „villa Stepanowcze”/ satul Stefanesti, ca aflîndu-se undeva în preajma locului de izvorîre a rîului Baseu, pe valea caruia trecea unul din importantele drumuri comerciale catre tara sa. Un alt autor care mentioneaza aceasta localitate este Balthasar de Piscia. Aflat la Suceava, relateaza la 16 septembrie 1476 despre tatarii care „au calcat tîrgul Stefanesti ”. În intervalul dintre cronica lui Dlugosz si cea a lui Balthasar de Piscia, Stefanestiul pare sa fi evoluat de la rangul de sat la cel de tîrg. În acest interval al urbanizarii Stefanestiul devine tinta primelor invazii. Tîrgul a cunoscut o puternica dezvoltare economica, favorizata de pozitia sa geografica deosebita. Pozitia strategica a localitatii, situata la intersectia a doua mari rute comerciale externe – una de la Est la Vest (dinspre Iasi spre Soroca) si una de la Nord la Sud (dinspre Hotin spre Iasi si Galati) – si dezvoltarea economica coextensiva acestui avantaj au fost probabil factorii cei mai importanti care au determinat istoria acestei localitati.

Traseele comerciale care se intersectau la Stefanesti

Vom prezenta cîteva din denumirile istorice ale drumurilor care se intersectau la Stefanesti. „Drumul Furilor” este atestat prima oara la 1492. Acesta începea din sudul Iasului, continuînd pe malul drept al Prutului pîna la Stefanesti, prelungindu-se de aici pe valea Baseului pîna la Lipscani. Astazi Lip(s)cani nu ne mai spune nimic, însa localitatea a fost foarte importanta în trecut. Acolo îsi aveau reprezentanta negustorii din Lipsca (Leipzig), de la denumirea acestora - „lipscani”, provenind si numele localitatii. Termenul fur(-i) reprezinta echivalentul medieval al actualului termen hot(-i) din limba româna. Drumurile din principatele Moldova în secolele XVI-XVII erau foarte nesigure, responsele rabinice si în general marturiile calatorilor straini despre Moldova abundînd în relatari ale unor crime produse de tîlhari si, adesea, chiar de catre „oamenii stapînirii” . Multe din aceste response privitoare la Moldova erau legate de problemele de agunot, adica de situatiile în care anumite femei evreice cereau unor tribunale rabinice sa fie eliberate de obligatiile maritale în urma mortii sau a disparitiei îndelungate a sotului (care era, astfel, presupus ca mort), pentru a se putea recasatori din nou. Frecventa situatiilor de agunot privitoare la Moldova si prezenta unor termeni legati de practica jafului în chiar denumirea unor drumuri comerciale atesta faptul ca respectivele rute nu erau nici pe departe sigure. Pe de alta parte, faptul ca aceste response erau solicitate unor tribunale rabinice din Polonia confirma ca în Moldova înca nu existau comunitati evreiesti atît de puternice încît sa poata sustine rabini si tribunale rabinice suficient de notorii.
Al doilea drum comercial era „Sleahul Sorocei”, situat pe axa Est-Vest. Pe aceasta ruta au avut loc majoritatea invaziilor care au lovit Moldova dinspre est în secolele XVI-XVII, avîndu-i de obicei ca protagonisti pe tatari si cazaci. Amanunte privitoare la aceste invazii vor fi expuse în sectiunea care trateaza istoria militara a localitatii.
Al treilea drum comercial foarte important era „Sleahul Hotinului”, uneori denumit si „Drumul Camenitei”, care facea legatura între Lemberg, Camenita, Hotin, Iasi si Galati. Acest drum era situat pe axa Nord-Sud, pe traseul dintre Marea Neagra si Marea Baltica. Se pare ca drumul ar fi fost „oficializat” printr-un tratat semnat de Alexandru cel Bun cu negustorimea din Lemberg la 8 octombrie 1408.
Asadar faptul ca aceste trasee comerciale purtau denumirea de sleahuri (cuvînt de origine poloneza) nu este lipsit de relevanta. Ele atesta un important aflux al negustorilor polonezi. Si, odata cu polonezii, au circulat si negustorii evrei askenazi. Acest fapt reiese în mod neechivoc din coroborarea pe care o vom face în cele ce urmeaza mai multor documente. Primul apartine Electoratului din Brandenburg. Conform acestuia, în vara anului 1546 regele Poloniei s-ar fi plîns domnitorului Petru Rares ca „negustorii nu mai pot face comert cu Moldova, si nici macar n-o pot traversa spre Turcia, pentru ca sunt jefuiti, aruncati în închisori sau chiar ucisi din ordinul Mariei Tale” . Stim ca este vorba de negustori evrei si nu (neaparat) crestini dintr-o sursa evreiasca (o responsa) datata cu un an mai devreme. În lucrarea Responsae Bait Hadas a lui Rabi Ioel Sirkis, la raspunsul numarul 82 din 23 Tevet 5305 (1545) exista o marturie (în idis) trimisa tribunalului rabinic din Mezibuj, privitoare la uciderea unor evrei din ordinul „stapînitorului” Moldovei . Existenta unor asemenea practici este întarita de un document emis de Cancelaria lui Sigismund August al Lituaniei în 1545, prin care acesta se plîngea solilor moldoveni ca „negutatorii turci, armeni si evrei care vin în domnia gratiei sale regesti, marele principat lituanian, cu marfurile lor, se tînguiesc cum ca de cîte ori aduceau ei din Turcia cai buni turcesti pentru vînzarea în Polonia, iar Domnul vostru îi apuca în trecerea lor prin Moldova si le ia acei cai, nelasîndu-i sa-i scoata în Polonia” . Se pare ca a doua domnie a lui Petru Rares (1541-1546) a abundat în incidente legate de caravanele comerciale care traversau principatul.
Însa aceste rute comerciale externe care treceau prin Stefanesti nu au reprezentat doar prilejuri pentru jafuri si abuzuri din partea autoritatii. La începutul secolului al XVII-lea avem un document emis de Cancelaria lui Stefan Tomsa în orasul Iasi, la data de 10.12.1613, în limba poloneza, prin care se permitea „neamului polon, fie poloni, mai ales negustori, fie ruteni, armeni si evrei a merge cu marfa pe drumurile Cernautilor, Hotinului si Sorocai, dar nu pe aiurea, ca sa nu-si piarda marfurile” . Acest hrisov emis de domnitorul Stefan Tomsa, pe lînga faptul ca îi amintea pe evrei ca facînd comert în Moldova, mentiona în plus garantarea liberei circulatii si protectia caravanelor comerciale pe traseele care strabateau principatul dinspre Nord si Est.
Ultimul drum comercial medieval care trecea prin Stefanesti era „Drumul Botosanilor”. De altfel, legat de aceasta ruta avem una din primele atestari ale prezentei negustorilor evrei la Stefanesti, în jurul anului 1640. Atunci, un grup de evrei aleg în mod fericit sa plece din Stefanesti spre Botosani, sub presiunea sosirii iminente a armatelor lui Bogdan Hmelnitki.
Este important de mentionat ca Drumul Furilor si cel al Botosaniului erau rute interne, primul constituind ruta de diseminare a marfurilor din Europa centrala (Leipzig) în interiorul Moldovei, al doilea reprezentînd, dimpotriva, o ruta de colectare a bunurilor moldovenesti (cereale, animale, piei, vinuri, produse apicole) pentru export.
Dezvoltarea orasului a luat o amploare deosebita mai ales dupa ce Iasul a devenit capitala Moldovei, Stefanestiul devenind un punct important pe ruta Lemberg-Camenita-Hotin-Iasi-Galati, ruta care, amintim, facea parte din drumul comercial care lega Marea Neagra de Marea Baltica. La 1520, 1598 si 1620 sunt atestate la Stefanesti cîteva poduri plutitoare, aflate în proprietatea unor boieri. La 1630 avem prima atestare a unui pod din piatra, aflat în proprietatea domnitorului, pod care unea „Sleahul Sorocei” cu „Drumul Botosanilor” .
Stim ca în epoca lui Petru Schiopu, la 1591, exista la Stefanesti o moara domneasca si alte cîteva aflate mai la sud de localitate . În ce priveste viata religioasa a localitatii, diacul moscovit Trifan Korobeinicov atesta în 1593 existenta a trei biserici. Sinagogi nu existau la acea data sau, cel putin, nu au fost consemnate de calatorul rus. Existenta unor activitati mestesugaresti în localitate este mentionata într-un document datat la 15 martie 1614, care aminteste de un anume „Avram Meserciul” . Acest nume, precum si prezenta unui sat numit Avrameni (toponimul însemnînd „cei ai lui Avram, urmasii sai”) în proximitate reprezinta o marturie a existentei evreilor în zona, precum si a faptului ca, probabil, traiau segregati. Astazi nu mai exista în apropierea Stefanestiului nici o localitate cu numele Avrameni, fapt ce întareste ipoteza ca acea localitate era mai degraba un ghetou în cadrul tîrgului sau, cel mult, o localitate aflata în proximitatea imediata, populata majoritar de evrei, care a fost apoi înghitita prin extinderea orasului. Toponimul „Braharie” si existenta unui zapis din a doua jumatate a secolului al XVII-lea care mentioneaza un anumit „Alecsi bararul din Stefanesti” ne indica prezenta în zona a unor sladnite (fabrici de bere).
Stefanestiul apare si pe o serie de harti ale vremii, fapt ce-i confirma importanta. Astfel, la 1550 tîrgul este reprezentat pe harta lui G. Reichersdorff prin trei turnuri - „privilegiu” de care beneficiau relativ putine localitati. De asemenea, este mentionat pe o harta a Europei din 1579, iar pe harta lui Domenicos Custos de la 1596 apare sub numele Stepanutze. La 1600 este trecut de Heidenstein în rîndul acelor „oppida notabiliora” ale Moldovei, alaturi de Botosani, Roman, Bacau, Bîrlad, Tecuci si Hîrlau.
În ce priveste o posibila prima asezare a evreilor în zona centrala a Moldovei, care cuprindea Iasul si Stefanestiul, M.A. Halevy propune ca data anul 1540, pornind de la lucrarea lui Martin Bielski, Kronika Polska, în care este pomenit un numar de „prozeliti evrei din Polonia”, adica de polonezi convertiti la iudaism, care s-au refugiat în Moldova de frica persecutiilor . Însa, în afara responselor si a altor surse cu caracter întîmplator, nu avem, din pacate, multe documente cu privire la existenta si activitatile evreilor din Moldova. În secolele XVI-XVII nu se faceau recensaminte. Prima statistica oficiala a populatiei apare abia în 1774, si ea se refera doar la numarul platnicilor de biruri.

Amanunte de istorie militara

Putem totusi concluziona ca Stefanestiul a cunoscut o oarecare dezvoltare comerciala si mestesugareasca în intervalul secolelor XVI-XVII. Dar aceasta pozitie geografica favorabila comertului a fost si sursa majoritatii nenorocirilor care s-au abatut asupra orasului. Conform cronicilor, Stefanesti este una din cele mai frecvent invadate localitati din Moldova. Mai toate invaziile dinspre Est au avut Stefanestiul ca punct de traversare a Prutului. Incursiunile rapide ale tatarilor foloseau cu precadere „Sleahul Sorocei”, traversînd Prutul prin aceasta locatie.
La 1476, cînd domnitorul Stefan cel Mare se afla cu armatele sale în Sudul Moldovei, încercînd sa opreasca invazia lui Mohamed al II-lea, în luna iunie, „tatarii au calcat tîrgul Stefanesti si au luat prinsi multi fruntasi” . În septembrie-octombrie 1506 si în iulie 1509 localitatea este pradata de polonezi. Peste un an, în aprilie-mai 1510 este din nou rîndul tatarilor . Acestia revin în 1513, cînd armatele conduse de Beti Ghirai, fiul hanului, ard Iasul, Stefanestiul si Dorohoiul . În 1518, tatarii condusi de hanul Albu ataca din nou pe „Sleahul Sorocei” la Stefanesti, unde sunt surprinsi si înfrînti de armata lui Stefan cel Tînar, la data de 9 august. La 20 de ani de la acest eveniment, în 1538, tatarii încearca sa treaca din nou Prutul la Stefanesti, dar sunt înfrînti de armatele lui Petru Rares . În 1572 are loc aici o ciocnire între armata lui Bogdan Lapusneanu, sprijinit de polonezi, si armata lui Ion Voda. La 1 septembrie 1595, armata poloneza a hatmanului Zamoyski îl proclama la Stefanesti domn pe Ieremia Movila, nu înainte de a fi ars tîrgul din temelii. Între 16-19 decembrie 1607 are loc aici o mare batalie între Constantin Movila, venit cu ajutor polonez, si varul sau, domnitorul Mihail Movila. În 1616, Stefan Tomsa, cu ajutor turcesc si tatarasc, distruge aici o armata de mercenari polonezi si francezi. În 1650, o incursiune tataro-cazaca arde din nou tîrgul. Peste 3 ani armata lui Gheorghe Stefan se mobilizeaza aici pentru a-i ajuta pe polonezi împotriva cazacilor lui Timus, fiul lui Bogdan Hmelnitki. Acestia capituleaza însa la Suceava înainte de a se întreprinde ceva împotriva lor . Stim, de asemenea, ca în 1686 si în 1691 armatele lui Jan Sobieski au poposit la Stefanesti în campaniile lor antiotomane.

Starea orasului în secolul al XVII-lea

Secolul al XVII-lea a adus mari schimbari acestui oras, datorate în special tulburarilor din Ucraina. Daca la 1612 Tomasso Alberti descria Stefanestiul ca pe un tîrg mare, cu 2000 de case, fapt ce l-a facut pe istoricul român Constantin C. Giurescu sa afirme ca localitatea avea o populatie de 10000 de locuitori, la 1657 suedezul Conrad Iacob Hiltebrandt constata ca „localitatea era tare ruinata” si ca „era ticsita de evrei refugiati” . În 1684, în Poema polona, Miron Costin numeste localitatea oras (miasto), semn ca probabil Stefanestiul se refacuse dupa distrugerile anterioare. Exodul evreilor spre Moldova – invocat si de Hiltebrandt – se explica prin anexarea partii de est a Ucrainei de catre Rusia si prin persecutiile facute de cazacii lui Bogdan Hmelnitki (1595-1657) în acea perioada.
Hmelnitki a fost liderul rascoalei cazacilor si a taranilor ucraineni împotriva polonezilor, initiata în 1648. Cu un an înainte, acesta se refugiase din teritoriul polonez (unde fusese întemnitat) la cazacii de pe Nipru (în Zaporozhye). S-a aliat cu tatarii din Crimeia, obtinînd o serie de succese militare împotriva Poloniei. În 1654 a supus Rusiei teritoriile controlate de el, dupa ce înainte avusese în vedere suzeranitatea otomana sau suedeza. Tulburarile de la est de Nistru au afectat foarte mult Moldova acelei vremi, datorita incursiunilor cazaco-tatare si a masivei emigratii evreiesti.
O marturie asupra atmosferei din Moldova de la jumatatea secolului al XVII-lea ne este oferita de Paul de Alep . Acesta reuseste sa creioneze o interesanta fresca a epocii, cuprinzîndu-i deopotriva pe evrei, cazaci, moldoveni, greci si turci. „Între timp o mare spaima si groaza a cuprins pe turci si pe evrei, iar cazacii i-au chinuit si jefuit (...); si moldovenii însisi au patimit, poate, mai mult. Iar în ceea ce priveste pe evrei, ei au fost aruncati în temnite si chinuiti nopti de-a rîndul, se spune, pentru a descoperi avutul lor.” Asadar, una din motivatiile actiunilor cazacilor împotriva evreilor (si nu numai) a reprezentat-o jaful si estorcarea. În ce priveste atitudinea moldovenilor fata de evrei si alte minoritati, este relevant urmatorul fragment: „Musulmanii si evreii se aratau în public fara nici o teama, dar grecii nu îndrazneau sa iasa din casele lor, din pricina marii dusmanii dintre ei si locuitorii tarii.” Acest text este, într-un fel peremptoriu cu privire la viitoarea epoca fanariota. Paul de Alep relateaza ca la jumatatea secolului al XVII-lea aproape întregul comert moldovenesc se afla în mîinile evreilor, care îsi extinsesera relatiile comerciale pîna în Germania. Acestia, spune el, faceau export de produse agricole si import de stofe si matasuri în special. Ei au introdus si comertul cu bijuterii, fiind singurii care le comercializau. De asemenea, mentioneaza ca evreii erau bancheri, zarafi si vînzatori de spirtoase, iar numarul lor nu depasea 12000 de suflete.

Surse evreiesti privitoare la Stefanesti

În ce priveste sursele evreiesti care se refera explicit la aceasta localitate, avem o prima atestare în secolul al XVII-lea într-o lucrare a lui Rabi Meir Ghedalia din Lublin, aparuta în 1618 la Venetia. Aceasta contine cîteva marturii luate de tribunalul rabinic din Bar în anul 1613 si trimise celui din Lublin. Martorul Ithac ben Mordechai declara: „Am fost în Valahia (Moldova, n.n.) în orasul Stefanesti, acolo a fost un evreu din Bar si mi-a spus si aratat ca trece ucigasul care a înecat pe cei doi evrei din Priluk, unul din ei, oficiantul Zalman (...)” . Aceasta marturie, coroborata cu zapisul de la 1614, care atesta prezenta în Stefanesti a unui personaj numit „Avram Meserciul”, precum si existenta unor toponime ca Avrameni ne confirma fara urma de dubiu faptul ca în aceasta localitate a existat o prezenta evreiasca cel putin de la începutul secolului al XVII-lea. Putem vorbi asadar de 4 secole de neîntrerupta prezenta evreiasca în Stefanesti.
O a doua atestare din surse evreiesti a Stefanestiului vine din partea lui Rabi Ioel Serkis care, în lucrarea Bait Hadas (Întrebari si raspunsuri), ce cuprinde documente situate între 1600-1640, prezinta relatarea lui Iosef bar Semuel, cu privire la atacul cazacilor lui Bogdan Hmelnitki asupra Moldovei. „Am fost în Valahia (a se întelege Moldova, n.n.) eu si Haim ginerele dlui Ithak bar Selomo din Crasni la Stefanesti într-un han în timpul teroarei cu Hmil (Bogdan Hmelnitki, n.n.). Aici ne-am speriat si am pornit spre Hospodar (domnitor, n.n.) cu norodul sau de Vlahi si Poloneji care statea pe cîmp jumatate de posta de Botosani (...)” .
Din acest fragment reiese ca un numar de comercianti evrei au fost surprinsi de armata lui Hmelnitki în timp ce se aflau pe ruta „interna” Tg. Frumos (Crasna)-Stefanesti-Botosani. Totodata, aflam ca în anii ’40 ai secolului al XVII-lea exista în Tg. Frumos cel putin o familie de evrei, a caror îndeletnicire era comertul. Desi, conform editorului, lucrarea lui Rabi Ioel Serkis contine documente cuprinse între 1600-1640, este foarte probabil ca evenimentul relatat sa fi avut loc dupa anul 1640.

Contextul socio-economic al colonizarilor evreiesti în Moldova în secolele XVI-XVII

Sursele evreiesti referitoare la secolul al XVI-lea sunt constituite în marea lor majoritate din response rabinice cu privire la cazuri de disparitie ale unor negustori evrei pe drumurile din Moldova. Acest fapt arata cît de nesigure erau rutele comerciale din aceasta vreme. Negustorii straini erau jefuiti fie de tîlhari, fie chiar de catre reprezentantii autoritatilor.
În ce priveste abuzurile facute de catre statul moldovenesc, un prim exemplu este cel al lui Petru Rares, care, conform unui protest emis de Cancelaria lui Sigismund August al Lituaniei si înmînat solilor moldoveni în anul 1545, jefuia „negustorii turci, armeni si evrei” care traversau Moldova. Precaritatea economica a principatelor a fost cea care, în anumite situatii (cum era cazul razboaielor), i-a determinat pe domnitori sa ia masuri violente. Ca si în cazul unor tari apusene (Anglia, Franta, Spania etc.) anumiti domnitori îndatorati la zarafii evrei au preferat mai degraba sa-i ucida pe acestia decît sa le plateasca datoriile. Pentru Muntenia, cazul cel mai cunoscut îl reprezinta actiunea lui Mihai Viteazul din anul 1593. Iata relatarea lui Marco Vinieri, trimisul Dogelui Venetiei la Curtea domnitorului român, relatare datata la 29.11.1593: „Voievodul a adunat la casa vistiernicului pe toti creditorii, turci, greci, evrei si altii, le-a cerut politele si i-a trecut prin sabiile santinelelor lui, pregatite din timp în acest scop” . Acelasi eveniment este mentionat si de Baltazar Walter din Silezia, care localizeaza evenimentul la data de 13.11.1593: „ac more sidi propria dedetis semper Hebraeis omnibus” , mentionînd faptul ca evreii s-au comportat demn, dupa datina lor dintotdeauna. Aceasta actiune a fost emulata în Moldova de Aron Voda, care a ucis 19 evrei sefarzi, împreuna cu restul turcilor din Iasi în 1594 . Se pare ca domnitorul acumulase datorii în valoare de un milion de galbeni, suma care ar putea sa nu fie exagerata, daca avem în vedere dobînzile acumulate de domnitor.
Însa nu au existat niciodata expulzari în masa ale evreilor si nici o retorica antisemita sustinuta de biserica sau de alte grupuri interesate, care sa exercite presiuni asupra autoritatii politice împotriva acestei comunitati. Se pare ca Petru Schiopu, printr-o scrisoare emisa la Iasi în 8 ianuarie 1579, a anuntat „izgonirea evreilor” din Moldova, însa documentul se refera în realitate doar la negustorii de vite evreo-galitieni care evitau iarmaroacele moldovenesti instituite în zonele de granita, pentru a intra in interiorul tarii, de unde cumparau marfa direct de la tarani si boieri, evitînd darile impuse de domnie. Aceasta nu era o masura segregationista, ea vizînd doar o categorie de evrei, fiind mai curînd una protectionista, în întelesul pe care îl dam noi astazi termenului. Instigari si crime pe fond religios apar abia din secolul al XVIII-lea, în special în portul Galati, cu precadere în perioada Pastelui crestin ortodox, însa majoritatea surselor concorda în a atribui aceste manifestari invidiei negustorilor greci ai orasului la adresa concurentilor lor evrei.
Nu a existat în acest interval nici vreo situatie în care masele populare asuprite sa se ridice împotriva evreilor „opresori” sau reprezentanti ai opresorilor, ca în cazul revoltei serbilor ucraineni condusi de Hmelnitki împotriva latifundiarilor polonezi si a arendasilor evrei care îi reprezentau. Acest fapt se datoreaza prezentei relativ reduse a evreilor în Moldova în secolul al XVI-lea.
În secolele XVII-XVIII avem, dimpotriva, foarte multe documente prin care fie domnia (statul) fie anumiti boieri acorda scutiri de taxe pentru evreii galitieni care vor sa întemeieze noi tîrguri sau sa se aseze în localitati deja existente, pentru a încuraja comertul si activitatea mestesugareasca.
Desi secolul al XVI-lea a fost marcat de o instabilitate politica cronicizata, care a generat si o anumita nesiguranta a cailor comerciale, jaful – facut de banditi sau de autoritati – nu a reprezentat caracteristica definitorie a comertului moldovenesc. Stim ca au existat multe sate care „s-au risipit”, taranii plecînd „în bejenie”, ca urmare a unor crime savîrsite de localnici sau de banditi împotriva evreilor. Identificarea unui mort evreu pe mosia unui sat antrena pedepse foarte dure, motiv pentru care taranii încercau de obicei sa se dispenseze de orice ar fi putut sa-i incrimineze. Astfel, fie mutau cadavrul(-ele), fie îl/le îngropau, spre a nu fi gasit(e). Astfel de situatii si de anchete demarate de autoritati apar consemnate în responsele rabinice legate de problemele de agunot.
În cazul în care un sat era considerat responsabil pentru moartea unui evreu (daca locuitorii l-au ucis, amatori de marfa acestuia, sau daca mortul a fost gasit pe mosia satului), satul primea o amenda mare, numita dasegubina , care se percepea de obicei din vitele satului. Daca aceasta nu era platita, locuitorii erau alungati, iar casele darîmate. Stim ca o astfel de amenda a fost aplicata satului Bagulesti la 1654, ducînd la importante dispute între tarani . Astazi satul cu acest nume nu mai exista. Un alt caz este atestat în Muntenia, unde Mircea Ciobanul a impus satului Vianul o amenda de 40000 de aspri. Nici acel sat nu mai exista la ora actuala. Însa în secolul al XVII-lea, mai ales în lunga domnie a lui Vasile Lupu, situatia politica si sociala interna devine mai stabila. Iar aceasta perioada coincide partial cu tulburarile din Ucraina si cu emigratia evreiasca. Avreii veniti în aceasta perioada au fost asimilati social (nu si confesional), contribuind foarte mult la dezvoltarea comertului si a mestesugurilor în regiune.
Asadar, putem conchide ca în secolul al XVI-lea Moldova a fost în principal teritoriu de tranzit. Stim totodata ca la sfîrsitul secolului bancherii evrei din Constantinopol aveau interese comerciale importante în Moldova, implicîndu-se inclusiv în politica. Astfel, Alexandru Lapusneanu si-a recapatat domnia, dupa înlaturarea lui Despot Voda, prin interventia lui Iosef Nassi . Acesta detinea monopolul vinului moldovenesc si al cerii si mierii poloneze pentru imperiul Otoman. Arhivele galitiene mentioneaza pentru sfîrsitul secolului al XVI-lea si alti negutatori evrei importanti care aveau afaceri în Moldova: Haim Cohen si Abraham Mosso (în 1570-1571), Nahman Tor (în 1573-1575), Abraham Gambais (în 1585-1586).
În secolul al XVII-lea, Moldova a devenit din ce în ce mai mult, dintr-un loc de tranzit, un loc în care negustorii evrei, mai ales cei askenazi, au detinut antrepozite permanente, avînd piete de desfacere si surse stabile de marfuri pentru export, mai ales prin concursul compatriotilor lor deja stabiliti pe aceste meleaguri. Treptat, evreii askenazi ajung sa se impuna asupra coreligionarilor lor sefarzi, dar si asupra armenilor (ale caror activitati comerciale erau mai vechi în Moldova) si grecilor (care patrunsera de curînd pe aceste piete). Dupa cum am amintit, industriozitatea askenazilor i-a facut sa fie doriti de catre reprezentantii domniei si ai clasei latifundiare.

Stefanestiul în secolele XVIII-XIX

Dovezile relative la prezenta evreiasca în Moldova încep sa abunde în secolul al XVIII-lea. Aceasta este perioada cea mai favorabila emigratiei evreiesti în Moldova. Foarte multi boieri, dornici sa dezvolte comertul sau mestesugurile pe domeniile lor, înfiinteaza tîrguri în care evreii primesc facilitati fiscale. Aceasta atitudine se va schimba doar dupa jumatatea secolului al XIX-lea, cînd politica de constructie nationala si statala a noului stat român ajunge în cele din urma în conflict cu minoritatile, inclusiv cu cea evreiasca. Evreii ajung spre sfîrsitul secolului al XIX-lea sa devina principala problema politica a României, emanciparea lor, invocata de progresisti în programele revolutionare de la 1848 si ceruta de Puterile Europene prin Congresul de la Berlin din 1879, ramînînd sa fie rezolvata abia în anii 20 ai secolului XX.
În secolul al XVIII-lea prezenta evreiasca a sporit, membrii comunitatii dînd chiar un presedinte al tribunalului rabinic din Moldova, în persoana lui Rabi Todris, tatal rabinului Matatiahu Calman . Dupa cum am amintit, un prim recensamînt a avut loc în Moldova în 1774, referindu-se însa numai la numarul platitorilor de biruri. Cu aceasta ocazie sunt înregistrati în Stefanesti la rubrica „rufeturi” (breslasi) trei evrei. Un al doilea document, Catastihul de venitul Stefanestilor (1793-1819) atesta prezenta la 1798 a 198 „de dugheni la ulita, crestinesti i armenesti i jidovesti”, din care 71 erau evreiesti (conform datelor rezultate prin coroborarea cu documentul din 1801, prezentat mai jos). Acest document ne arata ca evreii detineau monopolul berii (orînda berariei), pentru care plateau o taxa de 25 de ocale de zahar hatmanului C. Paladi. Mai aveau dreptul de a comercializa bauturi spirtoase, nu si vin. Exista totusi o exceptie pentru vinul cuser.
Începutul secolului al XIX-lea ne ofera doua catagrafii extrem de importante asupra evreilor din Stefanesti . Prima este datata la 6.10.1801, avînd astfel o relevanta deosebita pentru secolul care tocmai se încheiase. Ea completeaza în mod fericit Catastihul de venitul Stefanestilor din 1798. Aflam ca evreii stefanestieni erau inclusi în „breasla jidovilor”, fiind împartiti, din motive fiscale, în trei categorii: familii cu dugheni (71), familii fara dugheni (49) si evrei arendasi de crîsme în satele din împrejurimi (11). Asadar în Stefanesti existau 131 de familii evreiesti platitoare de biruri, burgheze – sa spunem, alaturi de care existau cu siguranta si numeroase familii de „proletari”, cîteva dintre ele fiind mentionate si în catagrafie – unele domiciliind la familii mai înstarite, neavînd, asadar, locuinte proprii . Daca fiecare din familiile burgheze era compusa, în medie, din cinci persoane, rezulta un numar de 655 de persoane. Acestora li se poate adauga un numar cel putin egal de persoane care nu detineau întreprinderi industriale sau comerciale. Putem sa afirmam astfel, fara sa ne hazardam, ca la 1801 existau în Stefanesti cel putin 1300 de evrei. Din coroborarea catagrafiei de la 1801 cu acel Catastif de venit din 1798, reiese un peisaj destul de echilibrat al tîrgului. Astfel, evreii aveau în jur de 71 de „dugheni”, restul de 120 apartinînd moldovenilor si armenilor. Evreii nu erau nici pe departe în situatia de a „sufoca” economia tîrgului, si nici în postura ingrata de otravitori (cu alcool) ai poporului, deoarece singurul monopol pe care îl detineau era asupra berii, în ce priveste vinul avînd chiar interdictii. Asadar viziunea tîrgului moldovenesc plin de tarani beti din vina diabolicilor crîsmari evrei care monopolizasera comertul cu alcool în scopuri oculte, viziune „propovaduita” de autori precum Slavici sau Alecsandri, nu se sustine în cazul Stefanestiului si, îndraznim sa afirmam, nici în vreun alt caz. Însa preeminenta comertului cu alcool în Moldova acelei perioade ne ofera informatii importante asupra situatiei sociale de atunci.
Catagrafia din 1801 ne ofera o imagine destul de fidela asupra hartii ocupationale a evreilor platitori de biruri. Aproximativ jumatate din cele 71 de întreprinderi comerciale si industriale evreiesti ale localitatii – caracterizate în epoca succint ca „dughene” – se ocupau cu producerea si comercializarea de horilca (bautura alcoolica rafinata), celelalte ateliere si pravalii producînd si/sau vînzînd cusme, pînza, postav, „marfa de Bruges”, haine confectionate de croitorii locali, produse alimentare, bere, sare, tutun, sticla, lumînari, fuse etc. Faptul ca este mentionat si un „feredaus” indica prezenta unei bai publice în localitate. De asemenea, sunt pomeniti doi legatori de carti. Trebuie sa presupunem, asadar, ca existau cîteva biblioteci private, ce puteau justifica existenta nu a unuia, ci a doi legatori de carti în oras. La 1801 mai existau un „dohtor” (Marcu), doi ceausi , doi hahami si un rabin numit Aaron. Pe baza acestor (din urma) informatii, I. Caprosu si Gh. Punga concluzioneaza ca în Stefanesti ar fi existat doua sinagogi la începutul secolului al XIX-lea.
În ce priveste numele evreilor din catagrafie, ele sunt în mare masura specifice evreilor askenazi. Exista si situatii de nume românesti, caz în care catagrafia mentioneaza explicit apelativul „jîdov” dupa nume, pentru a se evita orice confuzie. Iata cîteva exemple: „11. Iancul jîdov”; „69. Ili(e) jîdov”. Coexistenta îndelungata cu românii este confirmata si de o serie de apelative românesti adaugate numelui mic al unora dintre evrei: Iosop Mititelu (pozitia 6), Moscu Margineanul (pozitia 19), Cerbu Hurtojini (pozitia 32), Leiba Bobulescu (pozitia 33), Herscu Todireanu (pozitia 42), Herscu Sapoteanu (pozitia 44), Leiba Rosu (46) . Mentionam ca în epoca în Moldova nu exista un stat de tip modern, care sa aiba o politica administrativa coerenta legata de populatie. Astfel, în cele mai multe cazuri numele unei persoane desemna ceea ce în zilele noastre ar reprezenta numele mic, prenumele sau „numele de botez”. Ceea ce acum reprezinta numele (de familie) pe atunci reprezenta fie o porecla, fie o ocupatie, fie o caracteristica individualizanta.
În catagrafia din 1820 (Jidovii hrisovuiti ai tîrgului Stefanesti) sunt mentionate în total 70 familii platitoare de biruri. Însa aria ocupationala a acestora este mai larga fata de cea prezenta în catagrafia anterioara. Alaturi de activitatile indexate în catagrafia de la 1801, apar meserii precum matasari, pietrari, bogasieri, cantaragii, taxieri, hamali, ciocli si un argintar . Rabinul de acum poarta numele de Sulim, iar hahamii sunt în numar de trei: Iancu, Iosep si Zelman.
Tîrgul a primit o puternica lovitura economica la 1812, cînd Basarabia a fost anexata de Imperiul Tarist. Cu acest prilej, o serie de evrei din Stefanesti au trecut Prutul si s-au stabilit în Basarabia. Astfel se explica scaderea numarului de evrei hrisovuiti în intervalul dintre catagrafia din 1801 si cea din 1820. În legatura cu declinul economic al tîrgului dupa pierderea Basarabiei exista un document relevant emis în 1832. Este vorba de o adresa din partea lui Costachi Conachi destinata lui Teodorachi Grecinsky, arendasul mosiei si al tîrgului Stefanesti. Simpla lectura a numelui „Teodor(achi) Grecinsky” ofera o indicatie asupra perioadei fanariote – de curînd încheiate – si a practicilor proprii exponentilor ei. Iata textul lui Costachi Conachi: „Jidovii tîrgoveti de acolo au venit cu jaloba la mine, aratînd ca dumneata le-ai închis orînzile de trei saptamîni acum si ca le-ai fi cerînd spor peste puterea lor, cînd dupa starea ce a ajuns acel tîrg acum, s-ar cuveni a se mai scadea ceva din aceea ce a fost mai înainte, iar nu a se spori (s.n.), si ca ei alta nu mai au în acel tîrg, decît orînzile acestea ale holercai (dreptul de a vinde rachiu, n.n.) si daca acestea li se vor lua, apoi si ei vor fi siliti a se împrastia si a lasa tîrgul pustiu si altele asemenea (s.n.).”
Acest fragment releva, pe de o parte, starea jalnica a tîrgului lipsit de aportul economic al regiunii limitrofe din Basarabia si, pe de alta parte, practicile de tip fanariot ale unora dintre arendasii mosiilor. Grecii, care au emigrat în numar mare în Moldova în perioada regimului fanariot, fiind de aceeasi confesiune religioasa cu moldovenii, au fost asimilati relativ rapid în societatea autohtona, spre deosebire de evrei, care si-au prezervat diferenta lor specifica. Grecinski reprezinta un indicativ al originii grecesti a unui individ, la fel cum Botezatu, de exemplu, indica o origine evreiasca.
Vidomostia (lista birurilor) din 1834 ne ofera cîteva informatii asupra birnicilor evrei aflati în tîrgul Stefanesti. Existau 21 croitori, 1 gradinar, 1 casap (haham), 2 harabagii, 3 cusmari, 1 geambas, 1 sticlar, 1 legator de carti, 2 merari, 1 brutar, 1 sacagiu, 1 ciubotar, 1 stoler, 1 hangiu, 40 negustori .
Dintr-o catagrafie de la 1845 aflam ca Stefanestiul evreiesc cuprindea 52 negustori, 47 mesteri, 7 „alte profesiuni”, 8 fara meserii, 20 batrîni nevoiasi si 26 vaduve . Declinul tîrgului în intervalul de dupa pierderea Basarabiei apare în mod evident. La 1801 existasera în Stefanesti mai multi comercianti si industriasi evrei decît 44 de ani mai tîrziu .

Secolul XX

Începutul secolului XX ne ofera date ceva mai detaliate asupra acestei localitati. Astfel, Marele Dictionar Geografic al Romîniei , publicat în 1902, indexa în plasa Stefanesti 55 iazuri si 12 balti, 6 mori cu aburi, 21 mori de apa, o moara de cai, trei mori de vînt, o fabrica de tabacit piele, o fabrica de lumînari, una de sapun si doua cariere de piatra de var. Industria orasului mai cuprindea ateliere de croitorie, ciubotarie, lemnarie, rotarie si fierarie. Se facea comert cu cereale, vite si vinuri. De asemenea, la 1902 existau o farmacie, un spital, un birou de telegraf si o fabrica de rachiu de tescovina .
Date mai detaliate asupra populatiei evreiesti din Stefanesti ne sunt oferite de un autor evreu . Conform acestei surse, în 1910 localitatea avea 2883 de evrei. În 1930 numarul populatiei evreiesti era de 2361, în 1941 de 1461, în 1947 de 870 , la ora actuala nemaiexistînd acolo nici un evreu. Ultima înhumare din cimitirul localitatii a fost facuta în 1984. Scaderea constanta a populatiei acestui tîrg/stetl se explica prin emigratie. Stefanestiul a fost unul din centrele importante ale sionismului din Moldova, aceasta activitate fiind încurajata si de personalitatile religioase ale localitatii, cum ar fi admorul M.A. Friedman.
Asupra atmosferei primei jumatati a secolului XX din Stefanesti, avem o nepretuita marturie din partea lui Iehuda Evron-Nachberg, stefanestean de origine, emigrat în Israel, unde a scris e excelenta monografie a localitatii, valoroasa în special prin insertiile sale subiective, prin cunoasterea „din interior” a realitatilor acestui stetl evreiesc.
Limba idis, laolalta cu prezenta masiva a evreilor hasidici, multi dintre ei discipoli ai cunoscutului admor Friedman, au oferit stetl-ului un puternic colorit local. Orasul era permanent tinta pelerinajelor grupurilor de hasizi. Fiind un fel de nexus pe rutele Nord-Sud si Est-Vest, si gazduind totodata curtea unui rabin hasidic care încuraja sionismul, orasul a devenit unul din punctele de cristalizare ale emigratiei catre Palestina si catre lumea larga. Aici puteau fi întîlnite adesea grupuri de halutimi (pionieri) veniti sa ia binecuvîntare pe drumul lor spre Eret-Israel, tineri însotiti de multe ori de rudele lor înlacrimate. Fiind un centru hasidic, bigotismul era la el acasa acolo. Disputele religioase se tineau lant. Evreii vîrstnici, mai traditionalisti intrau adesea în conflict cu cei tineri si întreprinzatori, care erau mai putin interesati sa respecte sau macar sa cunoasca preceptele religioase ce constituiau „temeiul” stilului traditional de viata evreiesc.
În urma unei asemenea dispute a fost solicitata medierea admorului Friedman. Unii traditionalisti bigoti i-au reclamat la rabin pe tinerii nu tocmai piosi ce compuneau organizatia de Hachsara din Stefanesti. Rabinul a analizat temeinicia argumentelor ambelor tabere (a batrînilor „întelepti” religiosi si a tinerilor sionisti laici), oferindu-le în calitate de concluzie urmatoarea pilda: „În Templul Sfînt din Ierusalim era un loc: Sfînta Sfintelor, în care nu avea voie sa intre nimeni în afara Marelui Preot, si chiar el putea intra numai o singura zi pe an, de Yom Kippur . Dar cînd se faceau reparatii în Sfînta Sfintelor, zidarii de rînd intrau si ieseau de acolo ori de cîte ori era nevoie. Si tara strabunilor trebuie recladita, iar zidarii nu trebuie numaidecît sa fie mari preoti.” Iata-ne intrati în universul povestilor hasidice, magistral consemnate de Martin Buber sau Ellie Wiesel dar, de aceasta data, nu în tarîmul magic al vechii Galitii, ci în prozaica noastra Moldova contemporana. Printr-o banala „povestioara” hasidica, rabinul reusea sa justifice teologic necesitatea unei emigratii „laice” în Tara sfînta, ironizînd totodata pretentiile „marilor preoti” contemporani.
Zilele de duminica si joi erau zile de iarmaroc, ocazii în care stetl-ul se umplea cu taranii din împrejurimi, veniti pentru a-si vinde produsele agricole si pentru a cumpara diverse bunuri manufacturiere. Viata economica intensa a dat Stefanestiului în prima jumatate a secolului XX supranumele de „stupul de albine” al Moldovei. Acest dinamism al vietii, în toate aspectele sale, este atribuit de unii influentei religiei si, în special, a admorului Avraam Matitiahu Friedman. Admorul devenise inclusiv o garantie comerciala si financiara cu privire la seriozitatea celor din colectivitatea pastorita de el. Dupa moartea sa, în 1933, localitatea a devenit locul unui intens pelerinaj atît din partea evreilor, cît si – surprinzator – a crestinilor, care veneau sa se roage si sa puna biletele la mormîntul sau. Acest fenomen de masa are un corespondent în manifestarile prilejuite de hramul Sfintei Parascheva de la Iasi. Bineînteles ca o asemenea „sarbatoare” – sau mai bine zis comemorare – hasidica potenta viata economica a stetl-ului.
Stefanestiul simboliza, mai mult ca alte localitati, insertia vietii de tip modern într-o colectivitate traditionala si în acelasi timp traditionalista. Sa-l ascultam pe Iehuda Evron-Nachberg în legatura cu întîlnirea dintre traditional si modern la Stefanesti: „Erai martor la modificarile produse în epoca moderna: masina, autocamionul luau locul carutei; autobuzul scotea din uz birja; electricitatea arunca lampa cu petrol, iar în locul peromaxului de pe vîrful stîlpului, care era urcat si coborît cu manivela, a aparut becul electric; radioul venea atunci sa completeze informatiile oferite de ziare.”
Existau cel putin patru branse comerciale în localitate, care faceau export spre trei continente. Comertul cu bovine era facut de familia Weiner/Vainer . Animalele erau încarcate de la terminalul feroviar din Trusesti si duse de acolo în portul Constanta, de unde erau îmbarcate spre Europa Occidentala sau chiar spre Palestina aflata sub administratie britanica pe atunci. Multi din însotitorii acestor convoaie erau halutimi, adica pionieri sionisti care – spune Iehuda Evron-Nachberg – foloseau acest mijloc de transport ieftin, economisind atît biletele de transport, cît si certificatele impuse de mandatarii britanici, care erau greu de obtinut .
Comertul cu grîne destinate Europei Occidentale era facut în anii ’30 de doua firme, una apartinînd lui Avraam Grisaru, Leon Goldstein s.a., cealalta apartinînd lui Ely Schapira , Moritz Rabinovici s.a.
Existau si doua firme care se ocupau cu exportul oualor spre Germania, conduse de Avraam Blumenfeld si Strul Schaechter. Ne amintim ca o asemenea firma a existat si în comunitatea evreiasca din Tg. Frumos (medievalul Crasna), oras care a facut obiectul cercetarii noastre anterioare.
De asemenea, mai erau exportate pielicele de miel spre SUA, prin intermediul unor firme din Cernauti, care îsi aveau reprezentante în Stefanesti.
În ce priveste rectitudinea comerciantilor evrei din Stefanesti, vom relata urmatoarea întîmplare. În timpul evacuarii din vara lui 1941, cînd Stefanestiul a fost declarat zona „Judenrein”, iar locuitorii au fost mutati la Sulita, un soldat german a îndreptat arma spre Ioina Vainer, comerciant de grîne, dorind sa îl împuste. În acel moment, între german si victima s-a asezat preotul satului, Constantinescu, care i-a salvat astfel viata evreului.
Comertul de coloniale reprezinta un indicator important al nivelului de sofisticare a vietii urbane din Stefanesti. O prima astfel de firma apartinea familiei Goldenberg, care era si principala sustinatoare a sinagogii Hevrat Tehilim; o a doua apartinea familiei Tiporas.
Orasul mai continea peste 20 de magazine de manufactura, între care exista o concurenta acerba. Clientii erau culesi din strada de baietii de pravalie, uneori cu destula siretenie. Exista un adevarat ritual al negocierilor, ce continea formule de genul: „Mai lasa jupîne, mai da crestine” sau „ «Mi-ai cerut un pret ca nici capul nu ma duce», cu riposta: «Badie, la afacerea noastra nu capul duce, ci punga»” .
Mai existau aproximativ zece magazine de galanterie, cîteva depozite de faina, care apartineau de obicei proprietarilor de mori (Ely Schapira avea moara Hanesti, iar Saiche Schwartz avea moara Ciuciulea), magazine de fierarie, doua vararii, magazine de sticlarie si olarie, regii de tutun, timbre si ziare, cîrciumi si restaurante, o fabrica de lumînari (familia Stern), una de mezeluri (Izidor Bernisteanu), doua fabrici de caramizi (Sloima Cunas, respectiv Iosel Abramovici), o fabrica de ulei, o uzina electrica, o ferma de vaci si o fabrica de procesare a untului (toate apartinînd lui Moritz Abramovici), o tabacarie de piele (Smil Boldur), o vopsitorie de lîna (Ely Meirovici) si o torcatorie (apartinînd evreului basarabean Berman). De asemenea, existau trei fabrici de sifoane, una apartinînd lui Iosab Cohn, alta lui Lupu Herscovici si Mendel Margulis, iar a treia lui Strul Damideanu – fondatorul miscarii sioniste Haoved . Aceste informatii ne sunt oferite de Iehuda Evron-Nachberg si vin sa completeze, uneori extrem de detaliat, informatiile din Dictionarul geografic al Romîniei. Datele oferite de Evron Nachberg ofera o împartire pe nationalitati (pe care Dictionarul nu o face), acoperind o perioada de timp ce cuprinde perioada interbelica, razboiul cu peripetiile lui si cîtiva ani de la începutul comunismului (pîna în 1947, cînd autorul face alia în Israel). Evron-Nachberg revine de doua ori în România comunista, pentru a constata uriasele schimbari suferite de localitatea sa ca urmare a comunismului si a emigrarii masive a evreilor.
Croitorii evrei din Stefanesti erau renumiti, unii dintre ei ramînînd în memoria locala pîna acum. Cel mai cunoscut a fost Idel-Leib-Bercovici. Se povesteste ca o data un client a fost nemultumit, deoarece a trebuit sa astepte trei luni pentru a-i fi croit un costum. Dorind sa-l jeneze pe croitor, clientul îi spune: „Cum se face ca pentru a face un costum ai nevoie de trei luni, pe cînd lui Dumnezeu i-au trebuit doar 6 zile pentru a crea lumea?” Croitorul îi raspunde: „Dragul meu, uite cum arata aceasta lume si vezi frumusetea costumului facut de mine. Se compara?” Aceasta întîmplare aminteste de o povestire imortalizata de Bruno Schulz, intitulata Manechinele. În copilarie, autorul fusese fascinat de priceperea croitorilor, de abilitatea lor de a crea, comparabila cu atributele divinitatii.
Trebuie amintite si atelierele de cizmarie, dulgherie, tîmplarie, saloanele de frizerie si coafura, cafenelele si cofetariile, studiourile foto etc. Toate acestea alcatuiesc tabloul unui orasel evreiesc foarte dinamic sub aspect economic.
Stefanestiul evreiesc continea si un numar de reprezentanti ai profesiilor liberale: aproximativ 20 de medici, 6 dentisti, 7 ingineri, 7 farmacisti, cîtiva profesori, pictori si artisti . Pe un asemenea fundal nu putea sa nu se dezvolte o viata culturala la fel de intensa. Datorita confluentei cu lumea rurala româneasca si cu elementul evreiesc traditional(ist)-hasidic, viata culturala a stetl-ului a avut o dinamica aparte. Însa, înainte de a descrie viata culturala, va trebui sa punem în evidenta viata religioasa, care, alaturi de dezvoltarea economica, constituie al doilea pilon pe care s-a putut edifica o autentica viata urbana si culturala în Stefanesti.
Viata religioasa a localitatii a fost marcata în mod hotarîtor de prezenta rabinului Avraam Matitiahu Friedman. Acesta a reusit sa transforme Stefanestiul în unul dintre cele mai importante centre hasidice din Sud-Estul Europei, considera Baruch Tercatin.
A.M. Friedman a fost nepotul rabinului Israel din Rujin, care era stranepotul lui Dov-Meir din Mezritis, succesorul lui Bal Shem Tov , întemeietorul hasidismului. Asadar, rabinii Friedman fac parte dintr-o importanta dinastie hasidica: cea din Rujin. A.M. Friedman este nascut în 1848 sau, conform altor surse, în 1849, în localitatea Otek din Rusia . Din pricina persecutiilor care erau comune în Rusia acelei perioade, tatal lui A.M. Friedman, rabi Nucham Friedman emigreaza în România împreuna cu toata familia. Avigdor Ben-zvi ofera un motiv extrem de concret pentru venirea lui rabi Nucham în Moldova. Autoritatile ruse „nu puteau suferi faima de care se bucura acest rabin printre crestini (...)” . Acest amanunt privitor la N. Friedman si la respectul crestinilor fata de el este dificil de verificat, însa afirmatia este în totalitate valabila în legatura cu fiul sau, A.M. Friedman.
Rabi Nucham, supranumit „der Molech” (Îngerul) a avut trei copii: Mattesui (A.M. Friedman), Ghitla si Seiva . El era cunoscator al Cabbalei (în care si-a initiat si fiul), fiind considerat un expert al textelor sacre în general. Seiva a devenit sotia rabinului din Galati, iar Ghitla a rabinului din Sadagura. Tînarul Mattesui pare sa fi avut o înclinatie deosebita spre studiu, devenind în scurta vreme initiat în Misna, Talmud si Cabbala. Avigdor Ben-zvi consemneaza ca dupa ceremonia de Bar Mitzvah a fiului sau, lui Rabi Nucham i s-ar fi descoperit ca fiul va fi „un copac sterp”. Într-adevar, desi a fost casatorit de doua ori, A.M. Friedman nu a avut copii, iar la moartea sa nu a avut un mostenitor pentru tronul de Tadik al Stefanestiului, urmasul sau desemnat – Menachem Nahum Friedman, fiul uneia din surorile rabinului – murind cu o luna înaintea sa, la 21 Sivan 1933. N. Friedman, tatal lui A.M. Friedman, a murit la 14 Kislev 5623 si a fost înmormîntat la cimitirul vechi din Iasi, situat în cartierul Ciurchi, care astazi nu mai exista, fiind „stramutat” de autoritati în perioada regimului Antonescu. Actualmente aria fostului cimitir este ocupata de un parc, Nu exista nici un fel de placa comemorativa în acest loc.
La 21 de ani, în 1865 , A.M. Friedman ajunge la Stefanesti, unde este numit Admor – titlu hasidic acordat acelor rabini care s-au apropiat foarte mult de Dumnezeu prin sfintenia vietii lor. Aici îsi dedica întreaga viata slujirii intereselor spirituale (si nu numai) ale comunitatii. Pe toata perioada rabinatului sau nu s-au întîmplat tulburari în rîndul comunitatii hasidice locale, dar nici între români si evrei. Stefanestiul pare sa fi fost un fel de „spatiu binecuvîntat”. Nu avem tulburari între români si evrei nici macar în timpul rascoalei de la 1907, ca sa nu mai vorbim de absenta sicanelor de rutina pe care autoritatile românesti le organizau periodic din patriotism: expulzari, acuze de omor ritual sau de otravire a taranilor cu alcool etc.
În ce priveste tulburarile din interiorul comunitatilor evreiesti, care îi opuneau uneori pe ultra-ortodocsi sionistilor, o marturie interesanta asupra capacitatii sale de mediator am prezentat-o anterior.
Rabinul se remarca printr-un optimism deosebit asupra conditiei umane, putin justificat într-o perioada coplesita de tulburari antisemite. El obisnuia sa repete – mai ales în ocazii care îi opuneau pe unii altora (pe bogati saracilor sau pe evrei românilor) – ca „toti oamenii sunt frati, dar se tem sa se îmbratiseze unii pe altii” . Atunci cînd un evreu bogat – ca replica la presiunile legate de instituirea unui numerus clausus în universitati si la numeroase alte sicane – a dorit sa-i plateasca mai putin pe angajatii crestini decît pe cei evrei, cerînd sfatul rabinului a primit ca raspuns rugamintea sa nu faca discriminari . Rabinul era si un mare iubitor al naturii. Înca din copilarie obisnuia sa petreaca zilnic cîteva ore în sînul naturii. Obisnuia sa le ceara discipolilor sa iubeasca natura, dat fiind ca „o iubeste si Dumnezeu” . Astfel, avem în acest rabin din Stefanesti un ecologist sui-generis.
Resedinta sa din Stefanesti „devenise un adevarat [loc de] pelerinaj al tuturor saracilor, bogatilor, bolnavilor, deznadajduitilor, a tuturor [celor] cu rani sufletesti sau trupesti (...). Evrei sau crestini, tarani sau mosieri, lucratori sau proprietari, copii sau batrîni, sanatosi sau bolnavi veneau la rabin.”
A.M. Friedman venea în fiecare an la Iasi de Hanuka, stînd aproximativ o luna . Avea în acest oras o curte (hasidica) ce-i purta numele, situata undeva în zona Tg. Cucu. Unul din motivele acestor vizite anuale era comemorarea tatalui (la cimitirul din Ciurchi), însa prezenta sa era justificata si de existenta unui mare numar de adepti în capitala Moldovei. Stim despre el ca a calatorit de doua ori în strainatate, în Odessa si în Otek (Rusia).
Rabinul avea faima ca putea face minuni. Circulau multe asemenea povesti despre el. I se atribuie inclusiv stoparea unei epidemii de ciuma în Stefanesti, prin oficierea unei ceremonii religioase în cimitirul din localitate . Românii apelau în mod constant la el, facînd ca faima lui sa ramîna mult timp dupa plecarea ultimului evreu din Stefanesti, si chiar dupa exhumarea si mutarea osemintelor rabinului din cimitirul de acolo.
Exista multe marturii despre români care veneau în pelerinaj la rabin ca sa le rezolve diverse probleme. B. Tercatin si Iehuda Evron-Nachberg ne povestesc despre un personaj numit Grigore Lupascu, caruia îi mureau copiii. Acesta, excedat de ineficienta medicinii „moderne” si dupa ce a facut inutil turul tuturor manastirilor, se hotaraste, la insistenta unui prieten evreu, sa încerce si la rabin. A.M. Friedman îi da un sfat cît se poate de banal: „Darîma casa, pentru ca e construita pe un loc rau si ridica alta nu departe, iar totul o sa-ti merga bine”. Sfatul si-a dat roadele, iar omul nostru a avut din nou trei copii, care au avut un viitor frumos, devenind profesori universitari s.a. Povestea este importanta, deoarece exemplifica o practica existenta în rîndul românilor.
Admorul Friedman a murit într-o sîmbata noapte, în vara anului 1933, pe data de 21 Tamuz: luna iulie, conform calendarului iulian. Se povesteste ca la înmormîntarea sa au participat peste 50000 oameni. În fiecare an, de ziua decesului, rabinul era comemorat la cimitir, ocazie cu care se adunau mii de oameni. În lada care acoperea mormîntul sau se aflau zeci de mii de tidule – doleante scrise în ebraica sau în idis. El a fost exhumat si reînhumat în cimitirul Nahlat Ithak din Ghivataim, Tel Aviv. Ceremonia a fost oficiata de catre sef-rabinul de atunci al României, Dr. Moses Rosen, în octombrie 1968. Adeptii din Israel ai admorului îl comemoreaza si acum la ziua mortii sale în acest nou cimitir. Sunt multi care vin si în alte zile ale anului . Însa este venerat în acelasi timp într-un alt loc, într-o alta tara, de oameni de o alta religie: în localitatea rabinatului sau. Aici românii aprind în continuare lumînari si pun hîrtiute, cerînd intermedierea rabinului pe lînga Dumnezeu. A.M. Friedman este ultimul evreu care s-a îndaratnicit sa nu plece din Stefanesti sau, mai bine spus, nu este lasat sa plece. El traieste în memoria si în sperantele unei comunitati pe care a pastorit-o ca atare, dincolo de diferentele etnico-religioase.
A.M. Friedman
Dupa moartea admorului, rabinul comunal Iosef Brayer a deschis o Iesiva cu numele „Beit Avraam” chiar în curtea acestuia. Aceasta a fost închisa dupa pierderea Basarabiei. I-a urmat ca rabin hasidic Eshel Hager. Asadar, A.M. Friedman a fost ultimul din linia sa. Dinastia din Rujin a avut reprezentanti în Galitia, Bucovina si Moldova, centrele cele mai importante din Moldova fiind la Sadagura, Stefanesti, Boian, Pascani si Buhusi.
Rabinii comunali coexistau cu Tadicii hasidici . Stim ca între 1897-1905 rabinul comunal al Stefanestiului a fost Bezazel Zaev Safran, nascut în 1867 la Pomaru, în Galitia . Alexandru Safran, fiul sau, a fost rabinul-sef al României în perioada Shoah-ului, iar dupa instaurarea comunismului în România, rabin al Genevei. Al. Safran, împreuna cu W. Filderman, seful comunitatilor evreiesti din România, au avut un important rol în salvarea unei parti a evreimii române în cel de al Doilea Razboi Mondial. B.Z. Safran devine prim-rabin al comunitatii din Bacau în 1905. În Stefanesti îi urmeaza, la recomandarea sa, rabinul Mordechai Dov Brayer, originar din Rujin. Dupa moartea acestuia, rabinul comunitatii devine fiul sau, Iosef Brayer, care a fost un sionist devotat. Acesta emigreaza în 1947 în SUA, unde devine rabin în Bronx, New York, la sinagoga Tiferet Avraam Matitiahu, sinagoga care era închinata memoriei lui A.M. Friedman . Ajunge în cele din urma în Israel în 1964 si este initiatorul unui proiect neobisnuit: cel al transferarii osemintelor admorului Friedman si a unora din discipolii sai în Israel. Acest transfer a avut loc în 1968, în plin regim comunist.
Iosef Brayer
La o populatie de aproximativ 3000 de evrei, Stefanestiul avea 10 sinagogi. Trei dintre acestea erau situate chiar în curtea admorului, cea mai importanta fiind Kloiz. În centrul orasului, lînga Judecatorie si vizavi de Banca de Credit marunt si de biserica ortodoxa, se afla sinagoga Hevre-Gah (Gmilat-Hasadim) . Celelalte sase sinagogi erau în partea de est a orasului, de-a lungul pîrîului Baseu: Sinagoga mare (în apropierea cimitirului crestin), Sinagoga meseriasilor, Sinagoga psalmilor, Sinagoga Sloima Wolf (numita astfel dupa numele întemeietorului), Sinagoga Croitorilor si Sinagoga Smuel Mose (numita dupa numele întemeietorului). În 1979, la ultima vizita în Stefanesti a lui Iehuda Evron-Nachberg, nu mai exista nici o sinagoga.
Sinagoga rabinului KLOIZ
Unul din efectele întîlnirii dintre hasidism si sionism în Stefanesti a fost practicarea pe scara larga a limbii ebraice. Profesoara Hana Eizenstain a creat în Stefanesti prima gradinita de copii în limba ebraica, predînd totodata aceasta limba si la scoala israelito-româna Narcise Leven . De asemenea, a organizat cursuri de limba ebraica pentru adulti în cadrul miscarilor sioniste. Ea adoptase sistemul de predare al lui Eliezer Ben-Iehuda – „ivrit prin ivrit”, nefolosindu-se de alta limba . Dupa plecarea sa, cursurile de ebraica au fost preluate de profesorul Steinhaus din Rascani , localitate care acum se afla pe teritoriul Republicii Moldova. Un alt promotor al învatarii limbii ebraice în Stefanesti a fost Sulim Rabinovici. Aceasta competenta lingvistica cîstigata în Stefanesti a devenit foarte utila odata cu „aliaua” majoritatii locuitorilor catre Israel.
Hana Eizenstein
La începutul secolului XX existau în oras doua miscari: una sionista (Aurora) si una comunista (Luceafarul). Fiecare era înzestrata cu cîte o biblioteca, dispunînd de fonduri de carte în limbile româna, franceza, germana si rusa. Miscarea comunistilor continea însa si intelectuali neevrei. În perioada razboiului, evreii comunisti din Stefanesti au fost deportati în lagarul de la Tg. Jiu. Activitatea si militantismul cultural au reusit sa închege populatia evreiasca a Stefanestiului, transformînd-o într-o comunitate puternica, înzestrata cu un simt acut al identitatii, care a lipsit altor comunitati.
Desi era un tîrg mic, teatrul era una din preocuparile constante ale locuitorilor. Reprezentatiile aveau loc fie în sala Binder
Sala Binder
fie în sala scolii Narcise Leuven, fie în gradina publica a orasului. Spectacolele erau organizate de trupe de teatru profesionist aflate în turneu (trupe evreiesti sau românesti) sau, adesea, de miscarile de tineret sionist. Repertoriul evreiesc cuprindea piese de Shalom Aleichem, Itzik Manger, Avraam Goldfaden, M. Ronetti-Roman s.a . Repertoriul miscarilor sioniste, dintre care se remarcau Macabi, Gordonia si C.T.S., includea piese cu tematica nationala. Dupa razboi, foarte multe piese prezentau subiecte din perioada Shoah-ului. Teatrul fara specific evreiesc cuprindea piese de Caragiale, Moliere, Racine s.a.
Cu timpul s-a impus si cea de a saptea arta: cinematograful. De obicei spectacolele cinematice erau organizate în sala scolii Narcise Leuven, iar mai apoi în sala lui Wolfsohn, de pe soseaua Iasului. Cele mai gustate productii în epoca filmului mut îl aveau ca protagonist pe Charlie Chaplin. Cel care a avut initiativa de a introduce cinematograful în Stefanesti a fost Idel Clecner .
Industria divertismentului local includea si cîteva orchestre, în repertoriul carora intra ceea ce astazi am numi „muzica klezmer”. Cea mai importanta orchestra era Macabi. De asemenea, pentru cei pretentiosi, nesatisfacuti de performantele orchestrelor locale, existau patefoane, gramofoane si, mai tîrziu, aparate de radio.
Orchestra Macabi
Pentru stefanesteni, abonamentul la publicatiile sioniste era aproape o datorie de onoare. Erau abonati la cotidiene ca Renasterea, Mîntuirea, Unzer Zeit (Vremea noastra), si la saptamînale ca Bar-Kohva, Copilul evreu, Deir Omar (Ciocanul), Speranta, Hasmonaea, dar si la ziarele românesti. În România de atunci exista o editura sionista, Bicurim (Trufandalele), la care au fost tradusi autori precum Simon Dubnov, Hirsch Graetz, Theodor Loewenstein-Lavy, A.D. Gordon etc. Cartile de la Bicurim erau livrate automat în bibliotecile miscarii sioniste din Stefanesti, Asadar, din punct de vedere cultural, membrii acestei comunitati erau departe de a fi izolati.
În 1930, Stefanestiul a fost vizitat de Nahum Socolov, presedintele Organizatiei Sioniste Mondiale , care a tinut o conferinta în sala Sinagogii Mari. Acesta a ramas profund impresionat de nivelul de cunoastere al limbii ebraice la Stefanesti, afirmînd ca aici „pîna si pietrele susotesc în limba ebraica” . Liderul Organizatiei Sioniste din România, Drul Brezis, considera Stefanestiul ca fiind „Tel-Avivul României” . Miscarile sioniste organizau în mod regulat conferinte, la care invitau personalitati din diferite domenii. Aceste manifestari vizau nu atît îndoctrinarea, cît edificarea unei culturi generale în rîndul locuitorilor. Toate aceste activitati au fost interzise de autoritatile românesti, devenite din ce în ce mai antisemite dupa pierderea Basarabiei, în 1940.
Fervoarea sionista neobisnuita a stefanestenilor este consecinta mai multor factori. Probabil cel mai important a fost faptul ca atît admorul A.M. Friedman, cît si nepotul sau, N. Friedman – rabinul cel tînar, mort din pacate înaintea celui caruia trebuia sa-i urmeze – au sprijinit sionismul. Acesta era un lucru neobisnuit în rîndul tadicilor hasidici. A.M. Friedman a contribuit la colonizarea Israelului nu numai în mod indirect, prin sprijinirea emigratiei, dar si direct, cumparînd la începutul secolului XX un teren în cartierul Ahuza din Haifa . Totodata, rabinul Brayer a fost si el un promotor activ al sionismului, reusind la batrînete, în 1968, sa mute inclusiv ramasitele pamîntesti ale admorului Friedman în Israel. Aceasta initiativa a rabinul Iosef Brayer este un fapt nemaiîntîlnit în istoria sionismului.
Un alt factor de cristalizare a sionismului a fost antisemitismul autoritatilor române. Pîna la începutul regimului comunist, autoritatile române au privit cu extrem de multa „întelegere” sionismul. Comunistii însa au ajuns, treptat, sa-si schimbe atitudinea fata de sionism, încarcerînd chiar o serie de membri de frunte ai miscarii. Un al treilea factor al sionismului la Stefanesti – considera Iehuda Evron-Nachberg – l-a constituit activismul profesoarei de ebraica Hana Eizenstein. Convinsi de aceasta, multi alti intelectuali de frunte ai orasului au capatat o orientare sionista. Trebuie sa adaugam în aceasta lista si organizatiile sioniste locale, care au constituit în acelasi timp un efect si o cauza a sionismului la Stefanesti.
Prima organizatie sionista din localitate, Gordonia, a fost înfiintata în 1930 de Ruhal Ghertz si Beny Timen. Gordonia avea o anvergura nationala, avînd peste 100 de filiale pe teritoriul României, dintre care 50 în Basarabia si Bucovina. Filiala din Stefanesti a fost una din cele 15 care au functionat si în perioada situata între 1945-1949, în acest ultim interval remarcîndu-se Mose Grisaru, Haim Grisaru-Ghersony si Iosola Hafner-Mîndru.
Macabi
Stefanestiul a detinut si o miscare sportiva sionista: Macabi. Aceasta organizatie a fost înfiintata în 1894 în Turcia, extinzîndu-se apoi în majoritatea tarilor locuite de evrei. Macabi Stefanesti a fost înfiintata în 1923 si era renumita mai ales pentru echipa sa de fotbal. La Macabiada care a avut loc în 1935 la Tel Aviv, Stefanestiul a avut doi reprezentanti, pe Mina Segall si pe Tuly Cotter.
Orice stetl avea personajele sale pitoresti. Stefanestiul nu facea exceptie. De exemplu, tipul coruptului era reprezentat de un politist român, poreclit „Zwei lei”, datorita taxei zilnice pe care o solicita de la comerciantii evrei . Tipul avarului era reprezentat de o hangita românca, a carei lacomie era proverbiala. Aceasta jecmanea laolalta pe evrei si pe români. „De-am fi avut asa o negustoreasa din sînul populatiei evreiesti, s-ar fi spus ca asa-s negustorii evrei, dar fiind neevreica, se spunea ca asa e madam Petculeasa”, afirma Iehuda Evron-Nachberg .
În general relatiile dintre evrei si români erau cordiale, si adesea acestia se sprijineau reciproc. Existau chiar „tovarasii de afaceri”, ca cele între familia Chiaburu si fratii Shulim, respectiv, între Smil Bodoaga si Petruta Balan . Erau putini români în sat si, prin urmare, putini antisemiti. Cei mai ferventi erau fratii Tanasa si Niculaie Poduta.
Evreii obisnuiau sa participe la sarbatorile românesti, cum ar fi Pastele si Craciunul. În perioada sarbatorilor de iarna, populatia evreiasca primea colindatori si uratori români, unele coruri de colindatori, dirijate de dascali sau profesori, fiind considerate de evrei ca „splendide” .
Între evrei, un personaj pitoresc era doctorul Terletky, originar din Basarabia, un bun diagnostician, însa numai în prima parte a zilei, cînd putea fi prins treaz. Era un medic itinerant. Se caza la cel mai ieftin hotel din localitate, unde era asteptat în fiecare dimineata de clienti, cu ai caror bani se îmbata dupa amiaza. Era mereu însotit de un cîine, iar copii se adunau în grupuri si îl urmareau, strigînd dupa el „Tarletky der masighiner” (Tarletky nebunul). Însa acest doctor avea un suflet neobisnuit de bun. „Erau si copii care-i cereau bani; de o bunatate dureros de inconstienta, se descotorosea de ultimii sai banuti pîna a doua zi, cînd capata din nou onorariul de la pacientii care-l urmareau si-l asteptau la hotel ca sa se trezeasca.”
Între personalitatile date de Stefanesti, probabil cel mai important este pictorul român Stefan Luchian. În rîndurile evreilor se înscriu Solomon Segal, care a tradus în idis poeziile lui Mihai Eminescu (poetului national al României) si ale poetului ardelean George Cosbuc; Avraam Levenbraun, deputat în parlamentul israelian; artistul comic Iaacov Bodo; poetul Shaul Carmel, actualul lider al organizatiei scriitorilor de limba româna din Israel; medicul scriitor Dorel Sor; pictorul Moritz Manes; Menachem Mendel Brayer, profesor de stiinte iudaice si doctor în psihologie clinica la Iesiva Universitara din New York; Meir Ithak Brayer, directorul Iesivei Har Etzion din Ierusalim; Iehuda Evron-Nachberg, autorul unei excelente monografii asupra Stefanestiului, si altii.
În 1941, populatia evreiasca a Stefanestiului , care cuprindea aproximativ 750 de familii, este evacuata de autoritatile române în localitatea Sulita, situata la o distanta de aproximativ 40 km. Li s-a interzis sa ia altceva decît bagaje de mîna. Ajung la destinatie dupa doua zile în care au calatorit numai noaptea, pentru a nu incomoda deplasarea armatelor româna si germana. În Sulita sunt cazati la familiile evreiesti de acolo. Ulterior, evreii din Stefanesti „ajung cu totii la Botosani, îndurerati, distrusi si opresati. Stefanestiul a fost bombardat si distrus în luptele care au avut loc, la izbucnirea razboiului, între armata germana si cea sovietica.” .
În perioada evacuarii la Sulita, autoritatile române intentionau deportarea la Tg. Jiu a tuturor barbatilor evrei cu vîrste cuprinse între 18 si 50 de ani, însa aceasta masura este amînata prin interventia lui Iancu Boldur la Seful Politiei din Botosani, un maior originar din Stefanesti, care gaseste o solutie de compromis: luarea de ostateci. Astfel, rabinul Iosef Brayer, Gherson Reines, Samy Lehrer si Iancu Facler sunt tinuti la domiciliu fortat în sinagoga de pe strada Elisabeta din Botosani.
Barbatii evrei apti de munca au fost mobilizati, începînd din anul 1940, pentru „munca obligatorie”, construind si întretinînd (iarna) sosele, sapînd transee, facînd în general orice munca impusa de autoritatile române. Ulterior, majoritatea barbatilor capabili de efort fizic au fost deportati în taberele de munca din Dobrogea si Transnistria,. Unii au fost scosi din taberele de munca din Transnistria si deportati în lagarul de la Vapniarka. Printre acestia au fost Moritz si Kiva Facler, Hana Nadler, Zeilig Dadi, Ihiel Schaechter, Iosef Croitoru, Hers Weintraub, Mose Pantofaru, Rahmil si Smil Ciuraru, Favis Rabinovici, Grisa Noehovici, Herman Milstein, Mose Papucaru, Aaron Weiner . Multi dintre ei nu s-au mai întors.
Dramele din perioada celui de al Doilea Razboi Mondial abunda. Primele au avut loc în 1940, odata cu retragerea armatei si administratiei române din Basarabia. Max Pitaru-Leibovici moare lovit cu patul pustii de soldatii români aflati în retragere . Iehuda Evron-Nachberg povesteste cum, în 1940, Olga Gafencu, sotia perceptorului local striga „Bine îi face, bine îi face” politistului Delescu, care împreuna cu doi jandarmi îl maltratau pe „tradatorul” Ghisy Rosenberg, pentru vina de a fi „cedat” rusilor Basarabia .
Tatal lui Shaul Carmel – presedintele asociatiei scriitorilor israelieni de origine româna a murit aruncat din trenul în care calatorea catre regimentul la care fusese mobilizat ca ofiter al armatei române. Moise Friedman, a decedat chiar în prima zi a evacuarii la Sulita, din pricina efortului epuizant. Cu ocazia celei de a doua evacuari catre Botosani moare Iehudit Balan. Cerealistul Leon Goldstein este ucis la 29 iunie 1941, cu ocazia Pogromului de la Iasi. Solomon Segal e ucis la 22 august 1944, cu o zi înainte de prabusirea regimului Antonescu. Doctorul Volody Zepelman s-a sinucis împreuna cu sotia si fiicele sale în deportarea din Transnistria. Motal Ghertz, unul din fondatorii organizatiei sioniste Gordonia, a fost ucis de soldatii români în Transnistria, de fata cu fiul sau, Aviv. În Transnistria au mai murit Haim Calimbar, Velval si Iancu Caruceru, Ely Ceausu, Sendar si Idel Ciobotaru, Dudola Cojocaru, familia Goranstein, Samy Dachas, Aaron Glauberg, Nuta Grinberg, Hers Hascal, Leib Peretz, Leibola Schaechter, Bercu si Moina Suliteanu, Iancu Taranu, Leon si Sabina Bregher. De asemenea, Moina Donayevsky a murit la 9 mai 1945, ziua capitularii Germaniei naziste, ca soldat al Armatei Rosii .
Unii dintre evreii mobilizati la munca „patriotica” de autoritatile române în proximitatea frontului au fost capturati de armata sovietica si deportati alaturi de fostii lor calai români si germani în lagarele din URSS. Este cazul lui Fredy Glück si Iosel Lamfit, care au suportat conditiile lagarului rusesc între 1944-1948.
Fredy Gluck
În 1945, stefanestienii au fost lasati sa se întoarca acasa. Doar aproximativ 300 dintre locuitori au ales sa se reîntoarca. Iata cum descrie Iehuda Evron-Nachberg aceasta revenire: „Reîntorcîndu-ne în Stefanesti, am gasit orasul bombardat si chiar ars, iar ceea ce a mai ramas a fost pradat. Casele intacte pe dinafara erau golite pe dinauntru, jefuite în plina zi de bande de tîlhari, de care nu te puteai apara si nici nu aveai cui te plînge.”
Comunitatea a început însa sa se refaca: au fost reluate legaturile economice cu satele românesti din împrejurimi, s-a construit chiar si o fabrica de ulei, au fost renovate doua din cele zece sinagogi (Hevre Gah din centrul oraselului si Kloiz din curtea rabinului Friedman), s-au redeschis abatorul si cimitirul.
De asemenea, s-a refacut viata culturala a localitatii, reusindu-se redeschiderea organizatiei sioniste Gordonia, în casa lui Strul Butz . Alaturi de aceasta, a mai fost înfiintata o grupare: Buselia. Între 1945-1947 s-au organizat spectacole teatrale pe teme legate de viata evreilor din perioada Shoahului si, din ce în ce mai mult, pe teme legate de viata halutimilor din Eret Israel. În cele din urma, datorita emigrarii evreilor, localitatea începe sa se depopuleze. Locul acestora este luat de români si mai ales de tigani. Acestia din urma se asezau adeseori în casele evreiesti numai pentru a le distruge, pentru a vinde lemnaria si caramida din care erau construite. Astfel, identitatea evreiasca a stetl-ului începe sa se estompeze, Stefanestiul ajungînd sa semene tot mai mult cu un sat românesc tipic.
Vom lasa pe unul din locuitorii evrei ai Stefanestiului sa depene amintiri despre prima sa vizita în România dupa alia în Israel si despre impresiile pe care le-a avut cu aceasta ocazie. „Dupa primul val de emotii, au venit socurile: primul l-am resimtit atunci cînd am pasit pe strazile Stefanestiului. Strazile si casele, pe vremuri pline de viata, erau pustii si chiar foarte deteriorate. Numai cîteva case au ramas intacte, printre care sinagoga „Havri-gah” (s.n.). În locul caselor solide dinainte crestea[u] papusoi, floarea soarelui si buruieni. În unele case din strada noastra locuiau tigani din Badiuti. Toate casele aflate cîndva pe portiunea care începea de la casa lui Herman Goldenberg, pîna la casa lui Goldman au fost darîmate (...), ca sa [se] vînda lemnele, caramizile, tablele si geamurile de la casele demolate.
Cladirile impunatoare, care includeau si sinagoga Kloiz din curtea rabinului sfînt erau distruse, de parca n-ar fi existat vreodata, iar în locul lor erau strujeni de porumb. Singurul loc pe care l-am gasit intact era cimitirul evreiesc (s.n.)(...) Cu pasi sovaielnici ne-am apropiat de cladirea care acopera mormîntul sfîntului rabin, ale carui oseminte, în urma cu un an, au fost transferate în Israel.
Strada Stefan cel Mare
Marturia de mai sus a lui Iehuda Evron-Nachberg este cutremuratoare. Însa nu este ultima; va mai reveni peste 10 ani, pentru a constata starea deplorabila a orasului în care s-a nascut, la a carui simbioza dintre traditional si modern asistase în anii ’30 si pe care o evocase cu fascinatie. La aceasta din urma vizita, tonul cu care îsi descrie tîrgul este cu totul sumbru. Sa-i ascultam marturia din 1979: „Pe strada noastra au mai ramas doar cîteva case în picioare..., subrede (...). Sinagoga Hevri-gah nu mai era (s.n.) (...). Pe strada mare mai erau neatinse casele lui Latzres, Smil Stoleru, Feinstein si Schapira. În locul caselor lui Burichovitz, Haiche Leib, Wexler, Huna Weiss, Leib Ghersan Grisaru, Iosal Oring si Surka Cohn era o statie de tractoare si unelte agricole.”
Cînd am vizitat prima data Stefanestiului, în 2005, fascinat de povestea admorului A.M. Friedman, în Stefanesti nu mai exista decît cimitirul evreiesc, si acesta în stare avansata si continua de degradare. Printre morminte, un întreprinzator din partea locului plantase cartofi. Este vorba de Gheorghe Pricop, omul însarcinat tocmai cu protectia cimitirului din localitate, care locuia în dependintele cimitirului si se folosea de terenul agricol aflat în posesia Federatiei Comunitatilor Evreiesti din România, oferit în schimbul protectiei pe care ar fi trebuit sa o ofere ultimului semn al identitatii evreiesti aflat înca în picioare în Stefanesti: cimitirul. Vitelul sau se straduia din rasputeri sa darîme cu lantul de care era legat cele cîteva pietre funerare care înca se mai aflau în picioare în raza sa. Paznicul m-a întîmpinat nu cu urale, ci cu urlete si înjuraturi. Profund impresionat de experienta Stefanestiului, am luat rapid primul mijloc de transport spre lumea civilizata. Apoi am început sa trag semnale de alarma în presa. Însa, în paralel apareau alte titluri care anuntau distrugeri în alte si alte cimitire evreiesti din România. Nu de mult, în toamna lui 2008, cîteva sute de lespezi funerare au fost vandalizate în chiar capitala tarii: Bucuresti. Acesta este contextul în care încercam sa salvam probabil ultima relicva a identitatii evreiesti din dureros de multe localitati ale României. Este vorba de cimitire…
Cimitirul din Stefanesti e de o remarcabila frumusete, chiar si în starea sa degradata; are farmecul ruinelor! Pietrele sale tombale sunt extraordinare opere artistice, simbolistica lor este extrem de bogata, cu adevarat fascinanta. Stefanestiul a fost un stetl cu o puternica identitate hasidica, pe care a pastrat-o pîna la plecarea ultimului evreu. Acum aceasta identitate se mai reflecta doar în cimitir.
În mijlocul cimitirului se afla „mausoleul” admorului Friedman. Este vorba, de fapt, de o modesta încapere goala, construita deasupra fostului mormînt al admorului, „fost mormînt” deoarece osemintele sale au fost exhumate în 1968 si mutate în Israel. Asadar, o încapere goala deasupra unui mormînt gol. Cîndva, spunea rabinul sef al României, Moses Rosen (decedat acum), aceasta încapere goala era plina cu munti de hîrtie pe care erau scrise doleante în diverse limbi: ivrit, idis, româna. Acum, singurii care mai depun cereri la mormîntul gol al admorului sunt românii crestini ortodocsi. Pe unele din aceste rugaminti am îndraznit sa le deschidem noi. Pe altele le-a deschis sef-rabinul Moses Rosen în 1968 si a scris despre ele. Iata un fragment din marturia sa: „Va veti însela daca veti crede ca înlauntru «casa» rabinului era goala. Dimpotriva. Era plina pîna la tavan, plina pîna la refuz, nu cu coroane de flori, nici cu ornamente din marmora. Plina, cutremurator de plina cu un munte de hîrtiute. Mii, zeci de mii, cine ar putea sa numere aceste bucatele de hîrtie «Kwitlah», scrisorile catre Tadikul care nu mai traieste? Cine ar putea sa descifreze scrisul acesta, literele acestea sfinte, muiate în sînge si lacrimi? Cine are puterea sa scoata la iveala fiece drama, fiece suferinta, fiece tragica dilema ce se ascunde între rîndurile acestor «scrisorele» catre rabinul care nu mai traieste.”
Astazi, încercam sa tragem un semnal de alarma. Dorim sa salvam cimitirul uneia din cele mai importante comunitati hasidice din Europa secolelor XVI-XX, în care se afla mormîntul celui mai important tadic din România. Nimic altceva nu a mai ramas. Este de datoria noastra sa nu lasam ca timpul si oamenii sa altereze aceasta mostenire unica.

Orasul si locuitorii sai











Arta Stefanesti









 
Copyright 2006 © IDEE Comunication