    |
|
 |
|
       |
|
Pogromul de la Iasi: prima faza a distrugerii fizice a evreimii românesti Marturia lui Leizer Finchelstein, supreavietuitor al celui de-al doilea «tren al mortii» Pogromul de la Iasi: prima faza a distrugerii fizice a evreimii românestiEvacuarea evreilor din Iasi, unde traiau 45.000 de evrei, la 29 iunie, 1941, a fost o parte a planului de a elimina prezenta evreiasca din Basarabia, Bucovina si din Moldova (1). „Curatirea terenului” a însemnat lichidarea imediata a tuturor evreilor de la tara, încarcerarea în ghetouri a evreilor gasiti în centre urbane si retinerea tuturor persoanelor suspecte de a fi activisti ai Partidului Comunist. Acesta a fost echivalentul românesc pentru Solutia Finala.Pogromul împotriva evreilor de la Iasi s-a desfasurat la ordinul expres al lui Ion Antonescu ca orasul sa fie curatat de toti evreii si ca orice evreu care deschide focul împotriva soldatilor români sau germani sa fie eliminat fara mila. Sectia 2 a Cartierului General al Armatei Române si Serviciul Special de Informatii (SSI) au pregatit terenul pentru pogromul de la Iasi si au elaborat pretextul pentru pedepsirea populatiei evreiesti a orasului, în timp ce unitatile armatei germane stationate în oras au asistat autoritatile române. La 27 iunie, 1941, Ion Antonescu a ordonat direct prin telefon colonelului Constantin Lupu, comandantul garnizoanei Iasi, sa evacueze evreii din oras. Lupu a fost instruit sa ia masuri sa ”curete Iasiul de populatia sa evreiasca (2). În noaptea de 28/29 iunie, în timp ce armata, politia si jandarmeria lansau arestarile si executiile, Antonescu a telefonat din nou pentru a repeta ordinul de evacuare. Lupu si-a notat cu atentie misunea ce o avea de îndeplinit: 1.„Vei da o ordonanta, care o vei semna D-ta., ca Comandant Militar al orasului Iasi, bazata pe Înaltele Decrete existente si mai adaugând, având si în vedere starea de razboiu… La primirea de focuri de arma dintr-o locuinta, se va încercui acea locuinta cu armata, vor fi arestati toti locatarii (afara de copii) si dupa o instructie sumara, acei gasiti de vina vor fi executati. Aceleasi sanctiuni se vor aplica si acelora care vor dosi persoanele care au savîrsit infractiunile de mai sus.” 2.„Evacuarea populatiei evreesti din orasul Iasi este necesara si va fi facuta totala (inclusiv femei si copii). Evacuarea se va face pe pachete, pachete, mai întîiu la Roman si apoi la Trg.Jiu. Pentru aceasta vei lua întelegere cu Ministerul de Interne si Prefectura de Judet, Chestiunea trebuind bine studiata” (3). Înaintea emiterii acestor ordine, a fost realizata o întelegere cu comandantul corpului de armata german (Wehrmacht), la Iasi, privind metodele care sa fie aplicate împotriva evreilor. Dar Col. Lupu nu a fost în stare sa controleze situatia si sa îndeplineasca întocmai ordinele lui Antonescu, si de aceea a fost înlaturat din post la 2 iulie, 1941. În cursul procesului lui la Curtea martiala a corpului armatei a patra, în ianuarie 1942, a iesit la iveala ordinul secret pe care îl primise de la Antonescu si de la adjunctul sau, Mihai Antonescu. Expulzarea evreilor din Moldova a fost o parte a unui plan mai larg care de asemenea cuprindea exterminarea fizica a evreilor din Basarabia si Bucovina (4). S-a formulat într-un moment de mare entuziasm pentru alianta cu Germania nazista si cu convingerea profunda a lui Ion si Mihai Antonescu în victoria ultima a armatei germane. Primul pas al acestui plan, conform ordinului lui Ion Antonescu catre generalul Steflea, pe atunci sef al Marelui Stat Major al Armatei, a fost „sa fie identificati, pe regiuni [în Moldova], toti jidanii, agentii comunisti sau simpatizanti. Ministerul de Interne trebuie sa-i stie, sa le interzica circulatia si sa fie în masura sa faca cu ei ceea ce voi ordona, când va fi momentul oportun” (5). Al doilea pas a fost evacuarea evreilor din toate satele din Moldova si internarea unora din ei în lagarul de la Târgu Jiu, în sudul României (6). Scopul final era asigurarea terenului pentru aceste acte prin transformarea evreilor din Iasi în potentiali colaboratori cu inamicul sovietic”, astfel justificând actele represive împotriva rebelilor care înca nu se revoltasera. Pentru a realiza asta, Antonescu a emis un ordin special, care a fost transmis de politia de securitate (Siguranta) catre sediile de politie în Iasi la 27 iunie, 1941: „Fiind informati ca la anumiti evrei se gasesc dosite arme si munitiuni, va rugam sa binevoiti a dispune a se efectua de îndata perchezitionarea amanuntita si riguroasa a locuintelor si populatiei evreiesti, pentru a se verifica daca nu cumva ne aflam în fata unei actiuni de înarmare a populatiei evreiesti. De rezultat ne veti raporta fara întârziere, aratând si masurile luate” (7). Pe baza ordinului lui Antonescu catre generalul Steflea, au fost emise directive catre Ministerul de Interne, care subordona jandarmeria si politia, si Ministerului Propagandei, condus de Mihai Antonescu. Aceste directive au fost apoi traduse într-un plan de operatiuni de catre structurile militare de comanda (Cabinetul Militar si Sectia a II-a) si SSI, in coordonare cu cele doua ministere. Al doilea ordin al lui Antonescu catre col. Lupu de a evacua toti cei 45 000 de evrei ai orasului si autorizarea sa de a executa „orice evreu care va ataca armata”, toate acestea au avut ca rezultat o carte blanche pentru jandarmerie si politie pentru a tortura si ucide evrei si de a evacua mii de evrei pe calea ferata catre sudul României. SSI, prin ordinul lui Antonescu si al Marelui Stat Major, au înfiintat o unitate speciala, imediat dupa întâlnirea lui Antonescu cu Hitler din 11 iunie 1941. Esalonul I Operativ, numit si Esalonul Special, era format din aproximativ 160 de oameni, inclusiv personal auxiliar, selectati din cei mai talentati, de încredere si îndrazneti membri ai SSI. Misiunea lor era de „a apara spatele armatei române de actiuni de spionaj, sabotaj si teroare” (8). Esalonul a parasit Bucurestiul cu destinatia Moldova la 18 iunie, însotit de un ofiter vorbitor de româna de la Serviciul de Spionaj al Armatei germane, maiorul Herman Stransky, care a servit ca ofiter de legatura între Abwehr si SSI. La 26 iunie, agitatia antisemita din presa locala s-a intensificat brusc. În acelasi timp, politia era foarte solicitata cu rapoarte din partea românilor care reclamau ca evreii semnalizau avioanelor straine, ca ascundeau agenti diversionisti, ca tineau adunari suspecte si asa mai departe. Evolutia acestei psihoze nu a fost accidentala. A fost pusa la cale de Sectia a II-a si Esalonul Special. Schema din spatele pogromului a fost explicata în avans la cartierul general al Diviziei a 14-a si comandantilor politiei si jandarmeriei (9). La 26 iunie, ca urmare a mai multor amenintari emise în presa locala de Generalul Stavrescu, comandantul Diviziei a 14-a, soldati români (multi erau beti) – cu intentia de a jefui si tortura – au început sa patrunda în apartamentele evreiesti din apropierea taberei lor la periferiile orasului (10). Desi unii dintre cei care s-au alaturat revoltei sau jafului erau fosti legionari si simpatizanti ai acestora, ca si suporteri ai miscarii antisemite a lui Cuza, marea majoritate erau civili care s-au înarmat sau carora li s-au dat arme înaintea actiunilor antievreiesti. Alte semne de violenta de nestavilit au inclus mobilizarea tinerilor evrei pentru a sapa santuri mari în cimitirul evreiesc, cam cu o saptamâna înainte de pogrom (11) si marcarea cu cruci a “caselor locuite de crestini” (12). Urmatoarea faza a pregatirilor a început la 27 iunie, când autoritatile au acuzat oficial evreii de responsabilitatea pentru bombardamentele sovietice. Toti sefii administratiei din Iasi au convenit la palatul prefectului - aparent pentru a lua hotarâri în problema legii si ordinii - sa desfasoare fortele care urmau sa participe la pogrom Au fost organizate false atacuri împotriva soldatilor pentru a provoca mânia soldatilor si a crea impresia unei revolte evreiesti si a necesitatii unor masuri stricte împotriva acesteia. “Vina” evreiasca era deja fait accompli. La ora 9.00 p.m., o alarma aeriana a fost anuntata si câteva avioane germane au zburat deasupra orasului, unul din ele semnalizând cu o racheta de culoare albastra. Împuscaturi s-au auzit imediat în tot orasul, înainte de toate de pe strazile principale pe unde unitatile militare mergeau catre front (13). Numeroasele împuscaturi care rasunau peste tot unde erau soldati echipati de lupta au creat impresia unei batalii mari, iar militarii români acompaniati de civili înarmati au început atacul asupra evreilor bogati care locuiau în centrul orasului unde se auzisera falsele împuscaturi (14). Jafuri, violuri si crime împotriva evreilor au început la periferiile Iasiului în noaptea de 28/29 iunie. Grupuri de criminali au patruns în casele lor si i-au terorizat. Supravietuitorii au fost dusi la sediul politiei (Chestura). Organizatorii pogromului, cum ar fi generalul Stavrescu, au raportat ca “iudeo-comunistii” si pilotii sovietici, ale caror avioane fusesera doborâte, deschisesera focul asupra soldatilor români si germani. Ca raspuns, trupele române si jandarmii „au procedat la încercuirea cladirilor de unde s-au primit focuri, precum si a unor întregi cartiere, unde cei prinsi au fost evacuati (barbati, femei, copii) la Chestura de politie, unde cei gasiti vinovati au fost executati pe loc de trupele germano-române care i-au capturat” (15). Oficialii români care fie ca nu erau informati despre plan, fie ca stiau numai parti din acesta, îsi amintesc începutul pogromului în mod diferit. De exemplu, Nicolae Captaru, prefectul judetului Iasi, care nu avusese cunostinta despre plan, a raportat Ministerului de Interne: „Se crede ca focurile de arma sunt opera unor indivizi organizati si care urmaresc sa produca panica în unitatile militare si în rândul populatiei civile... dupa indiciile obtinute pâna în prezent, se constata ca anumiti indivizi cauta sa arunce vina asupra evreilor din oras cu scopul de a atâta armata româna si germana, cât si populatia crestina contra evreilor, pentru a da loc la uciderea lor în masa” (16). Those participating in the manhunt launched on the night of June 28/29 were, first and foremost, the Iasi police, backed by the Bessarabia police and gendarmerie units (17). Other participants were army soldiers, young people armed by SSI agents, and mobs who robbed and killed, knowing they would not have to account for their actions. The implementation of the Iasi pogrom consisted of five basic elements: 1. spreading rumors that Jews had shot at the army; 2. warning the Romanian residents of what was about to take place; 3. fostering popular collaboration with the security forces; 4. marking Christian and Jewish homes; and finally 5. inciting rioters to murder, rape, and rob (18). Similar methods were used in the pogrom plotted and carried out by Romanian units in Dorohoi one year earlier in July 1940. Pe lânga informarile privind evreii, îndreptarea soldatilor catre casele si refugiile evreiesti si chiar patrunderea în acestea, unii rezidenti români din Iasi au luat de asemenea parte la arestari si umilinte fortate asupra convoaielor de evrei în drumul acestora spre Chestura. Gradul în care s-au implicat în cauza “raririi” populatiei evreiesti din Iasi – cum a fost descris pogromul la o întâlnire de Cabinet în Bucuresti (19) – este o problema aparte si prin sine însasi si care merita un studiu separat. Criminalii de razboi din rândul românilor se numarau cu sutele, si nu toti au fost localizati si identificati dupa razboi (20). Ideea pogromului s-a cristalizat la Marele Stat Major si în structura sa secreta, Sectia a II-a si în SSI. Aceste birouri au colaborat cu Wehrmacht-ul în România si cu comandamentele Corpului 30 al armatei germane din Iasi. Pe timpul pogromului, autoritatile române au pierdut controlul evenimentelor, iar orasul Iasi a devenit o imensa zona în care soldatii din ambele armate, jandarmii, politistii români si civilii – organizati si neorganizati – au vânat evrei, i-au jefuit si apoi i-au ucis. Aceasta pierdere temporara a controlului si frica de reactia a lui Antonescu la aceasta au determinat diferitele organe ale regimului român sa fabrice scuze pentru ineficienta lor în finalul orelor de macel, aruncând vina unii asupra celorlalti si, împreuna, asupra germanilor (21). Soldatii germani din Iasi au actionat pe baza unei întelegeri cu armata româna (22). Ei au fost împartiti în patrule si trimisi sa aresteze evrei, au fost desemnati sa escorteze convoaie si au stationat la intrarea în Chestura. Si ei au patruns în case – fie cu soldatii români, fie singuri – si au torturat evrei acolo si pe timpul marsului fortat catre Chestura. Ei au tras în multimea de evrei si au comis aceleasi acte ca si omologii lor romîni. În plus, ei au fotografiat pogromul, mergând chiar pâna la scene teatrale. Este important de observat aici ca unitatile Einsatzgruppe D, desi operasera în teritoriile cerute înapoi de România dupa 22 Iunie, 1941, nu au operat chiar în România – si deci nu au participat la pogromul de la Iasi – si nici o alta unitate SS (23). Administratia lui Antonescu nu a permis SS-ului sau Gestapoului sa opereze pe teritoriul românesc dupa rebeliunea legionara (24). Legenda 1. Comunicare telefonica de la Prefectul de Iasi Dumitru Captaru catre Ministerul de Interne din Bucuresti, 29 iunie, 1941, Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 89, p 478; o copie poate fi gasita în USHMM, RG 25004M, rola 36.2. Lupu catre gen. Antonescu, 25 iulie 1921, Arhivele Statului Bucuresti, fond Presedintia Consiliului de Ministri, dosar 247/41, p.10 (Arhivele Statului din Bucuresti, colectia Biroului primului ministru). 3. “”Ordin telefonic”, 28/29 iunie, ora 11:p.m. Dosar de investigatie privind pe col. (rez.) Constantin Lupu, 1941, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 108233: vol.28, p.183; copie la USHMM, RG 25004M, rola 48. 4. Copie autentificata dupa depozitia col. Traian Borcescu, sef al Sectiei Contra-spionaj al SSI, 12 noiembrie, 1945. Arhivele Ministerului de Interne, dosar. 108233, vol. 24, p 122; copie în USHMM, rola 47 Ion Antonescu s-a referit explicit la acest plan nescris în directivele pe care el le-a trimis dupa front catre Mihai Antonescu la 5 septembrie, 1941; a se vedea Maresalul Antonescu catre Mihai Antonescu, 5 septembrie 1941. Arhivele Cabinetului Primului Ministru, dosar. 167/1941, pp. 64-65 5. Carp, vol. 1: no. 1, p. 39. 6. Ancel, Documents, vol. 2: no. 136, pp. 414-415. 7. Ordinul directorului Sigurantei din Directia Generala a politiei catre Inspectoratul judetean de politie. Iasi, 27 iunie 1941. Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 89, p.283, cpie la USHMM, 25004M, rola 36. 8. Depozitia lui Eugen Cristescu în fata judecatorului anchetator al Tribunalului militar din Bucuresti, 4 iulie 1947. Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 54: p.226; Carp, Cartea Neagra, vol.2, doc.3, pp.42-43. Este posibil ca Einsatzgruppe D a servit ca model pentru aceasta unitate speciala, vezi Ancel, „The Jassy Syndrome (I)”, Romanian Jewish Studies 1:1, 1987: pp. 36-38. 9. Depozitia col. Captaru, mai 1946, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 108233, vol.36: p.46, copie la USHMM, RG 25004M, rola 36. 10. Extrase din notele judecatorului sef la procesul participantilor la pogromul de la Iasi, sesiunea Curtii din iunie 26, 1946. Arhivele M.I., dosar 108233, v. 1, sectiunea 2, p 11; copie la USHMM, RG 25004 M rola 47. 11. Marturie a lui Natan Goldstein la Curtea Speciala pentru Judecarea Criminalilor de Razboi, nedatata (august 1945), Arhiva M.I. dosar 108233, vol. 31, partea 1, p 62; copie la USHMM, rola 41; marturia lui Gheorghe Leahu, 29 octombrie 1945, Arhiva M.I., dosar 108233, vol.26; copie la USHMM, rola 48. 12. Carp, Cartea neagra, vol. 2: no. 44, p. 110. 13. Carp, Cartea neagra, vol. 2: no. 43, p. 108. 14. Ancel, Documents, vol. 6: no. 9, p. 35. 15. Raport despre pogrom al generalului Stavrescu, comandantul diviziei 14, catre Ministerul de Interne, 30 iunie 1941. Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 89, p. 475-476; Cartea Neagra, II, nr. 39, p. 93. 16. Raport al prefectului Captaru catre Ministrul de Interne, 29 iunie 1941, ora 11:10, Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 89, p. 482. 17. 360 de politisti au fost adunati la Iasi pentru a servi în Chisinau si în alte orase basarabene dupa eliberare. Multi dintre ei lucrasera în Basarabia înainte de 1940. 18. Ancel, “Jassy Syndrome,” pp. 43-46. 19. Protocol din 13 noiembrie 1941 Sedinta de Cabinet cu guvernatorii teritoriilor eliberate. Arhivele MI, dos 40010, vol 78, p 13; copie în USHMM, rg 25004 M, rola 35. 20. Lista cu 286 civili din Iasi care au participat la pogrom. Arhiva MI, dosar 108233, vol 40, p p 115-127; copie în USHMM, RG 25004M, rel 43. Lista include români de toate clasele, dar este numai partiala si nu include personalul armatei, jandarmi si politie si pentru ca nu toti criminalii au fost identificati. 21. Vezi USHMM, RG 25004M, file 108233. 22. Depozitie a cpt. Ioan Mihail, 25 ianuarie 1942, în dosarul Lupu, Arhivele Ministerului de Interne Român, dosar 108233, vol.29: p.221, copie la USHMM, rola 48. Mihail a servit ca interpret în timpul conversatiei cu gen. von Salmuth. 23. Aceasta concluzie se bazeaza pe un raport al Eisantzgruppe. Vezi Ancel, Documents, vol.5 si Helmut Krausnik si Hans Heinrich Wilhelm, Die Truppe des Weltanscauungskrieges, die Eisantzgruppen der Sicherheitspolizei und des SD, 1938-1942 (stuttgart: Deutsche Verlags Anstalt, 1981), pp.195-200. Vezi si Ancel, “Jassy Syndrome”. 24. Scrisoare a Biroului lui Himmler catre Ribbentrop, 2 aprilie, DGFP, vol.7: doc.258, pp.443-444.
Trenurile mortiiLa 29 iunie 1941, Mihai Antonescu a ordonat deportarea tuturor evreilor din Iasi, inclusiv femei si copii (1). Evreii supravietuitori au fost dusi spre gara. Pe drum ei au fost batuti, jefuiti si umiliti (2). Trotuarele din Iasi erau pline cu cadavre si cum nu toate fusesera mutate din strada care ducea la gara, deportatii trebuiau sa calce pe unele din ele (3).La gara deportatii au fost fortati sa stea cu fata la pamânt pe peron si în piata din fata garii, iar calatorii români calcau pe ei, în timp ce soldatii români si germani tipau ca oricine va ridica capul va fi împuscat (4). În final, evreii au fost înghesuiti în vagoane de marfa sub o ploaie de lovituri, întepaturi de baioneta, lovituri cu bastonul si insulte. Multi muncitori ceferisti s-au alaturat infernului, lovind deportatii cu ciocanele. Intentia de exterminare era clara chiar de la bun început. Dupa cum s-a stabilit mai târziu în procesele de la Iasi, vagoanele trenului în care au fost urcati cu forta evreii fusesera folosite pentru transportul carbidului si de aceea produceau un miros înabusitor. În plus, desi în nici un vagon nu intrau mai mult de 40 de oameni, între 120-150 de evrei, multi dintre ei raniti de lovituri si taieturi de baioneta, au fost îndesati cu forta in interior. Dupa ce usile au fost bine închise în urma lor, toate ferestrele si sparturile au fost batute cu scânduri (5). „Din cauza caldurii de vara si a lipsei de aer, oamenii au înnebunit mai întâi si apoi au pierit, povesteste un supravietuitor” (6). Trenul cu deportati va merge pe aceeasi ruta de câteva ori. Al doilea tren care a parasit Iasiul catre Podul Iloaiei a fost si mai aglomerat (aproximativ 2.000 de evrei au fost înghesuiti în 20 de vagoane). Ultimul vagon continea cadavrele a 80 de evrei care fusesera împuscati, înjunghiati sau batuti (7). În caldura verii, cei înghesuiti în interior au trebuit sa astepte doua ore pâna la plecare. „În timpul noptii”, a povestit un supravietuitor, „unii dintre noi au devenit furiosi si au început sa tipe, sa muste si sa se îmbrânceasca violent; trebuia sa lupti cu ei, fiindca puteau sa-ti ia viata; dimineata, multi dintre noi erau morti, iar cadavrele erau lasate înauntru; ei au refuzat sa dea apa chiar si copiilor nostri care plângeau, pe care îi tineam deasupra capetelor noastre” (8). Când usile trenului s-au deschis, putinii supravietuitori au auzit gardienii chemându-i sa arunce mortii afara (din cauza duhorii, gardienii nu îndrazneau sa se apropie prea mult). Cum aceasta s-a întâmplat într-o zi când era sarbatoare, taranii din satele învecinate au fost adusi sa vada „comunistii care au tras în armata româna”, iar unii din tarani strigau „Ucideti-i! Ce rost are sa-i transportam gratis?” (9). În trenul mortii care a plecat de la Iasi spre Calarasi, sudul României, din 5.000 de evrei, numai 1.011 au ajuns la destinatie vii dupa sapte zile (10). (politia româna a numarat 1.258 de cadavre, totusi sute de morti au fost aruncati din tren pe drum, la Mircesti, Roman, Sabaoani si Inotesti) (11). Trenul mortii spre Podu Iloaiei (15 kilometri de Iasi) avea 2.700 de evrei la plecare, dintre care 700 au fost debarcati vii. În raportul oficial, autoritatile române au afirmat ca 1.900 de evrei au fost îmbarcati în tren si “numai” 1.194 au murit (12). În total, în timpul pogromului de la Iasi, au fost ucisi 14.850 de evrei. SSI-ul românesc a facut cunoscut ca 13.266 de evrei au murit (13), în timp ce cifra avansata de Comunitatea Evreiasca era de 14.850 (14). In august 1942, armata de la Iasi care recruta forta de munca a raportat ca nu a gasit 13.868 evrei (15). Legenda 1.Nota a maiorului Plasnila catre tribunalul militar de companie nr. 2, 13 septembrie 1941, Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva Operativa, dosar. 108.233, 344.2. Jurnalul lui Hirsch Zielle examinat de Tribunalul popular, 1944, vol Arhiva MI, vol 37, 49/USHMM, RG 25004M, rola 3. 3. Marturia lui Jean Haimovici, Tribunalul poporului, 1945, volumul Arhiva MI, vol 37, 49/ USHMM RG25004M, rola 48. 4. Marturie a lui Manase Iscovici, 7 septembrie, 1944, Ibid., vol.42: p.403/USHMM, Ibid., rola 43. 5. Act de acuzare al Tribunalului Bucuresti, 26 iunie 1948, Arhiva MI, vol 1, 59/USHMM, RG25004, rola 47. 6. Marturie a lui Iancu Florea Rîmniceanu, Tribunalul Bucuresti, 18 iunie 1948, Arhiva MI, vol 1, 699/USHMM RG 25004M, rola 47. 7. Cartea neagra, vol. 2: p. 33. 8. Marturie a lui David Bandel, 1944, Arhiva MI, vol 45, 338-339/USHMM RG 25004M, rola 47. 9. Marturie a lui Israel Schleier la Tribunalului poporului, 1945, ibid vol 24, p.85. 10. Inventar, 7 iulie 1941, Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol.37: p.281. 11. Raport telefonic doc.6125, 1 iulie 1941, ibid., dosar 40010, vol.89 (doc. p. ilizibil); Raport Trandaf, 1 iulie 1941, ibid., vol.30, p.217 (copie la USHMM, RG 25004, rola 49). 12. Carp, Cartea neagra, vol. 2: no. 64, p. 141. 13. Raport al SSI Iasi, 23 iulie 1943, Consiliul Securitatii Statului, Fond documentar, dosar 3041, 327; Troncota, Cristian, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete românesti. Memorii (Bucuresti, Roza Vânturilor, 1997), p.119. 14. Ancel, Documents, vol. 6: no. 4, p. 49. 15. Raport al colonelului Ion Georgescu, sef al sectiei 1 a sefului de Stat Major, catre Guvernul român, 8 noiembrie 1941, Arhiva Statului, Presedintia Consiliului de Ministri, Colectia Cabinet, dosar 86/1941, 251.
Interviu cu Stefan FripisInterviul îl are ca protagonist pe dl Stefan Fripis, în vîrsta de 86 de ani, care locuieste în proximitatea cimitirului evreiesc. El a asistat la transportul cadavrelor cu camioanele de la trenuri catre cimitir. Din cauza vîrstei, este uneori incoerent, avînd tendinta sa divagheze.(Interviu luat de Laurentiu Ursu, la data de 3 iulie 2006) Îmi puteti spune care erau strazile evreiesti din Tîrgu Frumos? Cuza Voda era cea mai importanta (strada principala), Strada armeana; erau mai putini pe strazile marginase. Majoritatea erau fixati pe strazile principale. M-ar interesa marturia dvs despre evreii din localitate pe care i-ati cunoscut, împreuna cu care ati copilarit. Despre trenurile din 1941 va mai amintiti? Am învatat în scoala primara cu multi dintre ei. Va mai amintiti numele fostilor colegi? Din colegi? Weissman, Schosner - care au ajuns avocati. Braunstein a avut un magazin, o parfumerie. Dupa 41, cînd a venit razboiul, au plecat. Nu s-au mai întors... Au fost evacuati înainte de razboi din zona asta? Din zona asta nu. Îi stiu pe cei care au fost adusi în vagoane de la Iasi în 41. Au oprit trenurile în Gara Tîrgu Frumos, i-au transportat catre cimitirul evreiesc, mai la deal de aicea. Treceau pe aici, pe strada. Îi duceau cu camioanele, asa cum erau decedati în vagoane, sufocati. Dupa un timp, cînd au vazut ca nu prea e bine, ca lumea n-a mai suportat sa vada asa ceva, i-au adus cu trenul la rampa. Era cale ferata aici (arata cu mîna), la rampa. I-au adus mai aproape de cimitir, ca sa-i transporte. Cum au reactionat oamenii în prima zi la privelistea camioanelor cu evrei morti care treceau de la Gara spre cimitir? Tocmai de asta au tras la rampa, ca era cam penibil. Treceau pe strada, vedea lumea cum [evreii] erau aruncati în camion... Mirosea? Mirosea, sigur... Cine a facut transportul asta? Erau oameni înarmati, erau soldati, erau legionari, ce erau? Nu. Era politia. Era un subcomisar, unul Botez, care statea cu pusca mitraliera pe cabina camionului...Se temeau sa nu reactioneze cumva oamenii din case. Se temeau sa nu fie atacati [de evreii care locuiau pe strada principala]. Cei care au ajutat la scoaterea cadavrelor din tren si la îngroparea lor au fost evrei, au fost tigani? [Pîna] si nemtii care erau aici la fierarie [împreuna cu dl Fripis, care era fierar] au fost luati, pentru ca aveau cai, carute. În perioada pogromului au fost soldati germani în Tîrgu Frumos? Da, erau, sigur. Cum erau aici, lucram împreuna la niste suporturi, îmi spuneau pe nemteste sa merg si eu. Nu merg eu, domnule. Nu m-am dus. Se ducea lumea. [Se pare ca „tiganii” au mers la descarcatul vagoanelor, motivati de plata în natura, de bunurile evreilor morti. Declaratia îi apartine lui Dan Fripis, fiul batrînului]. Cînd i-au adus acolo [la cimitir], i-au aruncat ca pe lemne. Au facut o groapa comuna, i-au pus acolo... În cîteva zile, pe caldurile astea... Apoi le-au dat foc. Nu se putea altfel, ca era caldura si cadavrele... Si al doilea transport? A fost luat de aicea, de la bariera, de la rampa [tacere]. *** Despre evreii din Tîrgu ce ne puteti spune? A fost un atelier de fierarie, al lui Moise Pincu. Moise Stîngaciu era tot fierar, avea un atelier pe Strada Armeana. Cizmari au fost Seinfeld, Ghidali... Au fost foarte multi croitori: David, Donu (?),Gutfleisch (venit din Iasi), Sinlovici... Erau multi. Îi stiu pe cei mai importanti, mai buni. Macelarii de vite erau evrei. De porc erau români. Cuserul era luat de evrei, cînd se taia vita. Partea din fata o luau ei. Ei nu mîncau carnea din spate. Asa era. Pasarile erau taiate tot de haham. O parte din români au învatat olaritul de la evrei, de la Sufrim, de la Schoim. De la ei a învatat Vasilovschi, un renumit olar din zona. Comertul era dominat de evrei. Lucrau cu strainatatea, lucrau în stil mare. Erau cerealisti. Avram Winter lucra cu Germania. Pe ginerele sau îl stiu de cînd eram copii, acum 70-80 de ani... Winter avea un camion, un Ford. Avea un sofer ungur din Ardeal, Rudolf. Avea niste trasuri pe arcuri si mergea cu ele si cumpara oua de prin sate, pe care le ambala si le trimetea în Germania. Cand asta? Din anii 30 pîna în 41, pîna la razboi. Comunitatea lor era mai mare decît celelalte comunitati din Tîrgu, decît cea lipoveana, de exemplu? Erau mai multi evrei. Lipoveni nu erau. Acuma sunt în numar mare. Aici au fost evrei, 450-500 de familii. Aveau Sinagoga? Erau vreo trei. Cinci! Era Sinagoga meseriasilor, a comerciantilor... Sinagoga celor mai bogati era în zona Bazarului. A mai ramas vreuna din aceste cladiri? Nu. Au fost demolate în timpul razboiului, au fost distruse [linia frontului a trecut prin oras]. Cîteva au fost în acelasi corp de cladire. Puteti sa ne spuneti ceva despre vechiul cimitir evreiesc, cel anterior celui de aici? Era dincoace de Gara, unde e calea ferata. În 1887 [de fapt e 1880], cînd s-a facut calea ferata Iasi-Pascani, au mutat cimitirul. Atunci au sarit evreii, au iesit cu topoare. Dar au facut calea ferata. Apoi, rabinul din Pascani, cînd mergea de la Iasi la Pascani cobora aici si mergea cu masina mai departe, ca sa nu treaca peste cimitir.
Marturia lui Leizer Finchelstein, supreavietuitor al celui de-al doilea «tren al mortii»Motto: Sinagoga era aproape de casa, dar acolo mergea mai mult tata, copiii participau doar la sarbatorile de toamna. În oras iesea la sfârsitul saptamânii, când facea du-te vino, ca toti tinerii, pe strada Lapusneanu si prin Piata Unirii, mai rar prin Copou. Daca avea ceva bani, mergea la film sau la cofetarie. În afara de plimbarile acestea, cu crestinii nu se prea intersecta. Mai ales ca fusese sfatuit, ca toti tinerii evrei, sa se fereasca de necazuri, de provocari si sa aleaga fuga decât sa fie acuzat apoi de cine stie ce. În Târgu Cucu locuiau si câtiva crestini, cu care se împaca foarte bine. Atâta doar ca, doua-trei zile înainte de pogrom, multi dintre ei au plecat de acasa si si-au însemnat casele cu cruci. Pe moment, nu a înteles de ce. Numele sau este Leizer Finchelstein si are 83 de ani (s-a nascut în noiembrie 1923). Acum locuieste în Podu Ros. Si acesta fusese cândva un cartier evreiesc, dar a ajuns sa locuiasca aici nu din cauza aceasta, ci pentru acolo a primit apartament de la CFR, în 1964. Când s-a mutat, cu sotia, au sarutat peretii de bucurie. Apartamentul cu doua camere avea parchet, apa curenta, iar de la balcon putea admira turnul de la Bucium. Nici nu se compara cu locuinta din strada Conductelor, unde, în doua camere si o bucatarie, locuiau, împreuna cu parintii, noua copii, sase frati si trei surori. Dormeau câte trei în pat, nu aveau curent electric, apa curenta, iar WC-urile erau în curte. Curte pe care o împarteau, în total, 14 locatari. Era greu. Mama avea de hranit si de spalat pentru atâtea suflete. Tata trebuia sa faca bani sa îi tina pe toti si nu reusea întotdeauna. Au prins si criza economica. De multe ori nu erau comenzi, iar în „mort-sezon”, adica iarna când nu se mai construia, traiau din ce adunasera vara si toamna. Apoi au venit si restrictiile politice la adresa evreilor. Nu aveau voie sa circule si sa mearga la piata pâna la ora zece – trebuia sa-i lase întâi pe crestini sa-si faca cumparaturile. Noroc ca multi tarani statea în piata pâna mai târziu, când aveau voie evreii, ca sa-si vânda toata marfa.
Foaie de recensamânt care servea ca act de identitate în timpul regimului Antonescu A facut patru clase primare, cât era pe atunci obligatoriu. Erau cu taxa. De multe ori, pentru ca s-a nimerit sa faca scoala chiar în timpul crizei economice, aducea, împreuna cu ceilalti colegi, lemne la scoala ca sa încalzeasca soba. Majoritatea colegilor erau evrei, dar profesorii erau toti crestini, pentru ca evreii aveau voie sa predea doar la scolile evreiesti. Profesorul lui i-a ramas la inima. Era, bineînteles, sever, îi dadea din când în când cu rigla la palma, pentru ca asa se facea atunci pedagogie, dar era omenos. El l-a învatat sa citeasca tot ce îi cadea în mâna. Si a citit de toate, ziare – „Lumea”, „Ieseanul”, reviste – „Realitatea Ilustrata”, „Magazinul”. Ziarul puteai sa îl iei la jumatate sau un sfert din pret si, dupa ce îl citeai, îl dadeai înapoi.Erau foarte multe reviste interesante atunci, cum ar fi „Submarinul Doxa”. Submarinul acesta mergea prin toata lumea, a ajuns pâna în Africa, unde a gasit triburi de canibali. Canibalii îi prindeau pe albi, iar cel mai mare chin era sa îi lege de stâlp si sa-i lase în soare. „Mai târziu, la pogrom, în trenurile mortii, am vazut si eu ce putere are soarele...” Pentru ca de la o vreme nu prea mai era de lucru, s-a angajat sa vânda ziare la chiosc. A vândut si ziare antisemite. Cei de la difuzarea presei îi spuneau sa scoata „Sfarma Piatra” si „Porunca Vremii” cu titlurile la vedere. El se simtea un om ca oricare altul, dar din ziarele cu pricina vedea ca este o problema cu identitatea sa. Tot din ziare aflase de Hitler, de ce le face el evreilor în Germania (despre lagarele de exterminare a aflat doar dupa razboi). Dar îsi zicea ca este vorba de propaganda, nu putea sa creada ca germanii, un popor inteligent, s-ar deda la asemenea lucruri. În atelierul de tâmplarie, toate sculele si masinile erau germane si nu putea sa creada ca aceia care au inventat acele lucruri minunate s-ar putea deda la grozavii. A asistat si la manifestatii antisemite ale studentilor. Veneau în coloana de pe Copou si se uneau cu studentii de la Teologie, spargeau geamurile la magazinele evreiesti de pe Cuza Voda si strigau ca evreii sunt vinovati de una sau de alta. Cum îsi explica aceasta ostilitate fata de evrei? Nu si-o poate explica, nicicum. Despre intrarea României în razboi a aflat tot din ziare. În cartier nu exista decât un singur aparat de radio, pe care proprietarul îl scotea sâmbata pe geam, iar lumea se îngramadea sa vada minunea si sa auda vestile. Oricum, de la un moment dat, evreilor li s-a interzis prin lege sa detina aparate. În timpul celor doua bombardamente rusesti care au lovit Iasul pe 24 si 26 iunie 1941, Leizer Finchelstein s-a ascuns în niste beciuri improvizate, care nu ar fi rezistat nici macar unor bolovani, daramite unor bombe. A avut noroc. Mai târziu a aflat ca mai multi evrei au fost surprinsi de bombe în timp ce stateau la coada la brutaria „Spicul verde”, ce fusese cândva evreiasca si a fost apoi „românizata” si aprovizionata preferential. Pe 29 iunie, duminica, nimeni nu-si imagina ce avea sa urmeze, desi semne prevestitoare au fost. Sâmbata, un frate de-al tatalui, care locuia la Abator, un cartier cu multi evrei, a venit în fuga mare, desfigurat de spaima, ca sa spuna ca evreii sunt scosi din case, batuti si omorâti. Duminica dimineata parea totusi o zi linistita. Familia Finchelstein auzise ca evreii sunt chemati la Chestura pentru a li se da un fel de permise de sedere în Iasi pe care scria „liber”, dar nu s-a grabit sa se prezinte. „De fapt, ei erau momiti acolo de autoritati”, explica Leizer Finchelstein. Unul dintre fratii lui Leizer, care era „functionar” de magazin, a plecat de dimineata la munca si de atunci nu l-a mai vazut nimeni. Pe la orele zece, unsprezece, au dat buzna în casa patru sergenti de politie, însotiti de mai multi civili cu bâte. Toti cei din casa au fost scosi în strada, cu lovituri de patul pustii. Civilii urmareau sa fure, dar de la familia Finchelstein nu prea era nimic de furat. Mama lui Leizer si surorile au fost scoase si ele afara, dar pâna la urma au fost lasate sa plece. „Au trecut atâtia ani de atunci dar înca nu îmi iese din cap groaza mamei mele din momentul când a vazut ca baietii îi sunt luati si dusi niciunde”, spune Leizer Finchelstein printre lacrimi. Tatal si baietii au fost încolonati si dusi cu mâinile sus spre Chestura, prin strada Cuza Voda. „Parca eram dusi la abator. Eram foarte docili. Îmi aduc aminte ca, dupa 1944, am vazut o coloana de vreo mie de prizonieri germani paziti de vreo trei-patru femei-soldat din Armata Rosie. Daca ar fi tabarât pe ele, le-ar fi facut praf, dar nemtii, care altadata erau mândri si aroganti, erau acum blânzi si docili. Se întâmpla ceva în astfel de situatii, devii docil, inert, asa eram si noi atunci”, povesteste supravietuitorul nostru. În cladirea Filarmonicii era un spital de campanie german si, când a trecut coloana de evrei, germanii le-au varsat mizerii în cap. În zona Chesturii, harmalaie mare. I-au sarit în ochi, în poarta Chesturii, doi jandarmi SS cu casca de razboi si cu însemne pe care scria mare, daca îsi aduce aminte bine, „SS Gendarm Kommandatur”. „Nemtii aveau bâte ca de baseball, care mergeau ca un ciocan pneumatic si pe care îl nimerea în cap acolo ramânea. Pentru prima data am vazut oameni morti, sânge si creieri împrastiati. La evrei, prin traditie, mortii sunt imediat acoperiti si îngropati, nu sunt tinuti trei zile ca la crestini. Eu nu apucasem ca vad cadavre pâna în ziua aceea”, spune Leizer Finchelstein umbrit. Prin furcile caudine de la poarta a trecut în fuga, bulucindu-se, calcând peste morti. S-a pierdut de tatal sau si a ramas doar cu un frate cu care a mers spre zidul din fundul curtii. Înauntru erau deja morti pe jos. Curtea Chesturii era dominata de o mitraliera, instalata pe scarile cladirii, la care se aflau doi sergenti români de politie. Acestia au deschis focul de nenumarate ori în multime. Cei care au încercat sa fuga peste gard au fost lichidati. „Mi-am vazut un prieten mort atârnat pe gard”, îsi aminteste Leizer Finchelstein.
Leizer Finchelstein, în fata cladirii fostei Chesturi din Iasi (foto 2004) Acolo, în curte, sub amenintarea mitralierei, îngramaditi unii în altii, cu miile, au stat în picioare de la prânz pâna a doua zi spre dimineata, fara apa, fara mâncare. Aproape ca nu vorbeau: „Puteam sa vorbim, dar nu aveam ce vorbi. Eram muti de îngrijorare si îndurerare”. Nu stiau ce o sa se întâmple, ce va fi cu ei. Din oras, se auzeau mereu focuri de arma. La un moment dat a fost pus, împreuna cu altii mai întremati, sa aranjeze mortii din curte, ca sa se faca loc. Noaptea, curtea s-a mai eliberat, dupa ce au fost scosi cei care au fost urcati în primul tren al mortii. Leizer Finchelstein a nimerit în al doilea. „Era întuneric de îti scoteai ochii, din cauza camuflajului. În Piata Unirii si în drum spre gara ne-am tot împiedicat de morti presarati pe drum”. Mai târziu a aflat ca doua zile carutele de gunoi au carat morti de pe strazi.La gara, alte grozavii. Au fost trântiti în fata garii, unde era piata de trasuri, în balega si urina de cal. Apoi, în gara, a apucat sa vada ceferisti care îi loveau în cap pe evreii care încercau sa fuga, cu lemne luate dintr-un vagon tras pe alta linie. Au fost numarati câte 40 si bagati în vagoane mici, de zece tone, din lemn, folosite pentru materiale de constructii. Nici macar nu erau curatate. „De frica, ne-am bagat unul altul, ca oile, si vagonul parea gol. Un impiegat de miscare, un tinerel, se agita pe acolo si spunea ca el nu expediaza vagoanele daca nu sunt încarcate la capacitate. Si atunci au mai adus 40. Ne-am îngramadit si tot parea vagonul gol. Pâna la urma, ne-au încarcat vreo suta, o suta douazeci, nu pot sa stiu. Aproape nu te mai puteai misca”, povesteste Leizer Finchelstein. „Dupa 1947, am intrat la CFR si as fi vrut îl întâlnesc pe tinerelul impiegat ca sa-i spun ca la scoala CFR se învata ca, atunci când încarci vagoane cu vietati, exista o capacitate maxima admisa si trebuie asigurate furaje. Noi stateam mai rau ca animalele, nu aveam aer si nici nu ni s-a dat apa. Vagoanele aveau gemulete de 25 pe 60 de cm, ale caror obloane au fost închise pe dinafara. Era un fel de camera de gazare fara gaz si foc. Soarele facea tot.” Cu câtiva ani în urma, a facut un experiment cu niste ziaristi. S-au urcat într-un vagon de marfa, mai mare, de 40 de tone, si au mers cam o ora, pe un soare torid ca în „duminica aceea”. În prima statie s-au repezit cu totii disperati la o fântâna, deshidratati si extenuati. Cu trenul mortii au mers opt ore, într-un vagon mult mai strâmt, incredibil de îngramaditi. Prima calatorie cu trenul a lui Leizer Finchelstein a fost cu trenul mortii. Din cauza caldurii, a lipsei aerului, apei si a hranei, a mirosurilor insuportabile, „oamenii mureau ca mustele”. Nu au fost scene de violenta sau de nebunie. Afara erau 35 de grade cel putin. „Eram deja epuizati si murdari, cu excrementele pe noi, când am fost îmbarcati. Eu am avut noroc pentru ca am nimerit patru frati împreuna în vagon. Am baut urina unii de la altii. Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji. Nu îmi amintesc daca am fost constient tot timpul. Ca sa ne odihnim, am stivuit cadavrele, am facut banci din ele. Nu aveai voie sa cazi. Daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa îi dai la o parte. Peste un frate de-al meu, care a fost luat în celalalt tren, împreuna cu tatal meu, au cazut morti si nu a putut si îsi mai traga un picior. Când a ajuns la Calarasi piciorul îi intrase deja în putrefactie, de viu. A scapat, dar a ramas suferind cu piciorul pâna la moarte”. Atunci l-a pus le îndoiala pe Dumnezeu. Era deznadajduit ca îi cerea ajutorul cu disperare si nu era ajutat. Totusi, pâna la urma a avut noroc. Din cei peste o suta de oameni din vagon au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati. Au scapat si tatal si fratele din celalalt tren. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut un asa noroc. Spre deosebire de primul tren al mortii care a mers sapte zile, pâna la Calarasi, al doilea tren a oprit la Podu Iloaiei. Problema este ca distanta de 20 de kilometri a parcurs-o în circa opt ore, pe o caldura ucigatoare. „Eram cadavre vii. Când ne-au vazut evreii din Podu Iloaiei, care au fost chemati sa ne ajute, sa ne spele si sa ne dea haine, s-au îngrozit. Paream de pe alta planeta”. Si continua: „Nu ne mai stiam frate cu frate. Unul dintre frati a fost internat pentru ca, la coborârea din vagon, a alunecat, apoi a fost tras de picioare si i s-a rupt o bucata de piele de pe spate. A trecut multa vreme pâna ne-am dat seama ca Leon lipseste”. Au fost cazati la familiile evreiesti din localitate, iar a doua zi au fost adunati de jandarmi si dusi ca sa îngroape cadavrele descarcate peste noapte în câmp. Mortii erau umflati de caldura, mirosul era îngrozitor. Soldatii facusera apel la populatie sa aduca batiste si cârpe înmuiate în otet. „În gropi îi aruncam de sus, ca pe saci, nu îi mai asezam. Puneam un rând de morti, dupa care aruncam var si puneam alt rând. Trei straturi au fost cu totul. Nu va închipuiti ce groaza era. Multi si-au gasit rudele. Eu mi-am gasit un var.” La urma, se asteptau sa fie aruncati si ei, ca nu fie martori. Nu a fost asa, au fost crutati.
Legitimatie de membru al „Societatii Supravietuitorilor Trenurilor Fatale”, emisa în 1947 Dupa aceasta, a fost alocat, în cadrul regimului de munca fortata, la un mosier, la strâns recolta, apoi la un tâmplar. Acestuia din urma i-a ramas dator toata viata. „M-a platit la pretul zilei desi putea sa nu ma plateasca deloc. Cu banii si mâncarea de la el îi ajutam pe ceilalti trei frati cu care eram. Prin el am aflat ca tata este în Ialomita si am reusit sa-i trimit 500 de lei prin mandat postal. Prin el trimiteam acasa mâncare, pentru ca eu nu aveam voie sa ma deplasez, aveam numele dat la jandarmerie”. Si taranii din zona erau milosi, dându-i adesea mâncare. Spre toamna – mai precis, de pe 20 noiembrie – s-a putut întoarce în Iasi, unde s-a gasit cu toti ai lui. „Eram traumatizati si speriati rau de tot pentru ca nu stiam ce ne rezerva ziua de mâine.”Temerile aveau sa fie întemeiate. În mai 1942, a fost luat de pe strada de o patrula de sergenti, care, dupa ce a aratat actele, i-a spus ca este bun de recrutare. A fost închis într-o sectie de politie din strada Elena Doamna, alaturi de raufacatori. „Dimineata urmatoare am fost dusi la centrul de recrutare, ne-au masurat, ne-au înregistrat ca pentru recrutare si de acolo ne-au dus în coloana în gara Socola. Ne-au încarcat din nou în vagoane de marfa si am crezut ca se repeta nebunia”. Dar, de data aceasta, au fost mai putini în vagon si chiar au primit mâncare rece. Au calatorit îndelung, pâna în Basarabia, la sud de Cetatea Alba, la Saba, o colonie germana. Acolo se afla un detasament de munca fortata pe lânga o unitate militara care lucra la o cariera de piatra. Piatra era folosita de armata la acoperirea drumurilor desfundate din Basarabia. Parintii habar nu aveau ce i s-a întâmplat. A putut sa-i anunte unde este printr-o telegrama militara pe care a avut voie sa o trimita imediat dupa sosire. La Saba, nu a murit nimeni, din câte stie, dar au stat în conditii îngrozitoare, în mizerie si foame. În fiecare dimineata erau dusi la cariera unde încarcau piatra în vagoneti si apoi în vagoane. Erau mereu amenintati de soldati ca vor fi trimisi în Transnistria, de care începuse sa se auda. „Lagarele din Transnistria erau vazute la acea vreme ca lagare de pedepsire. Transnistria însemna, dupa cum spuneau soldatii, drum fara întoarcere”, îsi aminteste Leizer Finchelstein. Dormea într-un fost grajd al germanilor. Avea doar hainele de pe el. „Ne mâncau paduchii. De la subtiori scoteam câte un pumn o data. Nu puteai sa scapi de ei.” Un tren-baie venea o data pe luna. Acolo dadea hainele la etuva si facea dus. Dar tot nu reusea sa scape de paduchi. Mâncarea era oribila. Se mânca multa mamaliga, care era facuta mai mult din tarâta. Se mânca fasole care se cojea în gura. Multi ani dupa, nu a mai suportat mamaliga si fasolea. Mai primeau un fel de terci, iar dimineata un fel de ceai. Carne nu-si aminteste sa fi mâncat.
Saba (la sud de Cetatea Alba), locul unde Leizer Finchelstein a fost deportat pentru munca fortata Soldatii care îi pazeau erau unii buni, pâinea lui Dumnezeu, altii rai peste poate. „Ordine aveau toti, dar se comportau diferit. Rautatea era oarecum impusa prin sistemul de organizare, dar unii faceau exces de zel, în timp ce altii erau neasteptat de omenosi. De la unii primeai un colt de pâine, de la altii, trei paturi de arma. Din pacate cei rai sau înraiti erau mai numerosi decât cei buni.”În 1943, a fost dus într-un lagar, la Predeal. Lagarul îsi merita numele: avea baraci, paturi suprapuse, carcera, era împrejmuit cu doua rânduri de garduri cu sârma ghimpata, cu santuri si avea turnuri de paza. Si acolo a fost rau. Dormea pe un pat de lemn, strâmb, si urmele de la scânduri i-au ramas pe spate multi ani dupa razboi. S-a tot mirat de puterea de rezistenta a omului – acolo s-a convins ca omul este mai tare ca fierul. Cei din lagar lucrau fie la un drum strategic, secret, taiat printr-o padure spre Timisul de Jos, fie la alt drum, care ducea spre vila lui Antonescu de la Cioplea. Leizer Finchelstein a avut noroc de meseria sa de tâmplar. A scapat de munca grea, fiind pus sa repare cazarma. „Comandantul vroia sa o terminam cât mai repede, dar noi nu aveam decât câteva scule improvizate. Din doua în doua zile, venea sa vada cum stam. «Mai jidanilor, când e gata cazarma?» «Sa traiti domnu’ capitan, o sa fie gata». Ne dadea câte doua trei palme si spunea ca data viitoare când ne viziteaza sa fie gata. Ne-am obisnuit cu palmele.”
Fotografii cu Leizer Finchelstein în lagarul de la Predeal (realizate de un evreu ardelean care reusise sa introduca aparatul de fotografiat în lagar) Lagarul era chiar în centrul Predealului, lânga pârtia de schi, care era plina toata iarna de schiori. Viata în Predeal continua ca si cum nu ar fi fost razboi. Unii dintre cei veniti la schi erau buni si le aruncau peste gard pachete cu diferite lucruri, altii erau rai, aruncau cu pietre si le strigau „Asa va trebuie, jidanilor!”.Dupa batalia de la Stalingrad, despre care a aflat de pe un petec din ziarul „Ecoul”, conditiile s-au mai îmbunatatit. Iar dupa 23 august, soldatii au disparut ca prin farmec si portile s-au deschis. ADRIAN CIOFLÂNCA
|
